Când scena trăieşte cu adevărat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scenă din spectacolul "Năpasta" , în regia lui Radu Afrim  FOTO: Adi Bulboacă
Scenă din spectacolul "Năpasta" , în regia lui Radu Afrim  FOTO: Adi Bulboacă

Nu mă îndoiesc că absolventului de Filologie, Radu Afrim, nu îi sunt nicidecum necunoscute disputele comentatorilor literari din jurul Năpastei. Cum nici una dintre piesele lui Caragiale nu a avut parte, la momentul premierei absolute, de primiri prea entuziaste, nici Năpastei, catalogată de dramaturg drept dramă, nu i-a fost rezervat un tratament tocmai amical.

Nu are rost să mai insist aici asupra acuzaţiilor de plagiat ce au planat asupra lui Caragiale, ele ţin la urma urmei de ceea ce se cheamă mica istorie. Mai important mi se pare să reamintesc că în eroare s-a aflat un comentator contemporan cu dramaturgul, un oarecare Davidescu, ce socotea că Năpasta certifică o dată în plus inaderenţa lui Caragiale la spiritul românesc şi aprecia că piesa ar fi fost mai degrabă una de factură rusească, dar şi să îmi reafirm părerea că nu prea cred că era foarte inspirat Nicolae Manolescu, atunci când, în Istoria literaturii române – 5 secole de literatură (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010), aprecia că piesa ar fi fost scrisă mai degrabă din dorinţa marelui scriitor de a arăta că poate fi şi serios.

Dispute şi referinţe

Găsim dovezi mult mai convingătoare ale faptului că scriitorul putea aborda şi alte registre decât cele ale comicului în nuvele precum În vreme de război sau O făclie de Paşte, nu teatrul era locul potrivit pentru experimente. Cu precizarea că Năpasta e mai mult decât un experiment. Are, în schimb, dreptate Nicolae Manolescu atunci când observă că nici unul dintre personajele piesei nu e, de fapt, ţăran, că Anca şi Dragomir ţin o cârciumă, că Gheorghe e învăţător, iar Ion a fost pădurar. Altfel spus, ar fi greşit să vezi în drama caragialeană un text antemergător Baltagului sadovenian, deşi în ambele e vorba despre dragoste, păcat, destin, damnare, chin, inexorabilitate, răzbunare peste ani.

Pentru regizorul Radu Afrim, semnatarul spectacolului robust şi inovator, impecabil articulat, milimetric proiectat, admirabil condus, de o organicitate ce izbuteşte integrarea perfectă a tuturor elementelor concurente, spectacol cu care se încheie anul Caragiale la Teatrul Naţional din Bucureşti, originile ţărăneşti ale personajelor au importanţa lor. Nu fiindcă regizorul şi-ar fi dorit să îşi plaseze montarea într-o matrice folclorică. Ba dimpotrivă. Scoţând-o energic din ea, eliminând orice urmă de tentativă folclorizantă, translatând cu o brutalitate curajos asumată toată povestea în secolul al XXI lea, Radu Afrim face loc miticului şi teluricului.

napasta radu afrim

Aşa se explică rostul prologului, aşa îşi află justificarea muzica interpretată live  de Luiza Zan şi Valentin Luca, aşa înţelegem sensul cântecului de fluier interpretat de unul dintre deţinătorii rolurilor adăugate de directorul de scenă (Vlad Trifaş) - şi folosesc deliberat sintagma roluri adăugate în locul celei consacrate de figuraţie specială (merită aşadar menţionaţi deopotrivă Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Eduard Haris şi Cezar Vlad) - aşa înţelegem funcţiile dar şi caracterul explicativ al acelui shooting din finalul reprezentaţiei, aşa ne devine limpede de ce pământul negru în care se tăvălesc mai toate personajele e una dintre constantele exemplarului decor imaginat de Vanda- Maria Sturdza.

Şi tot în acest chip ni se clarifică de ce  Radu Afrim îşi asumă riscul de a scurt-circuita doar aparent, din când în când, coerenţa propriului spectacol, introducând o scurtă secvenţă din filmul (spectacolul?) de referinţă pe acelaşi text, realizat în anii 70 ai secolului trecut, de Alexa Visarion ori de a o confrunta pe Anca din spectacol cu presiunea Ancăi dintre copertele unei cărţi pe care se vede limpede semnătura lui Caragiale, ori chiar cu textul murmurat cu anticipaţie de deţinătorii rolurilor adăugate.

Ce se întâmplă, de fapt, pe scenă

Cum spuneam, spectacolul beneficiază de un prolog, în fond un flash-back, “comentat” şi „adnotat” de cântecul Rozmarin în colţul mesei. Ne întoarcem în timp la momentul primului măritiş al Ancăi, ne şochează apariţia simbolică a unui personaj construit asemenea unui supra - marionete umane, înveşmântată în costum popular, dar fără chip distinct (absenţa chipului e, se ştie, simbolul, semnul ante-mergător al morţii, iar aici şi al absenţei binecuvântării sorţii), o apariţie cu rapel în final, asistăm la o dispută violentă între flăcăii ameţiţi de băutură.

Pentru ca mai apoi totul să se consume într-un living modern, spaţios, alb (albul funcţionând şi el drept un simbol al doliului) în care de opt ani se consumă o luptă surdă, un război al creierelor, ca în piesele lui Strindberg, între Anca, devenită designer vestimentar, căreia jocul nervos, strâns şi de o naturaleţe fără greş a Crinei Semciuc îi conferă o personalitate aparte, nemaintâlnită în alte montări, şi Dragomir.

Eroina jucată de tânăra actriţă, atât de serios, de cu har, e privită într-un chip original, meritul Crinei Semciuc şi al regizorului constând în supleţea asocierilor dintre datele ştiute şi cele relevate de noua lectură. Condiţiei de personnage- chaudière, cum ar fi spus Jean-Pierre Richard, a Ancăi i se opune la început calmul mimat, aparent, nervii ţinuţi cu dificultate sub control ai lui Dragomir, personaj căruia Mihai Călin, ajuns la vârsta deplinei maturităţi artistice, îi desenează ca un virtuoz o mască aflată în proces de continuă cădere. O cădere amplificată în ceasurile de decont final, ceasuri lungi cât veacul suprinse cu maximă acuitate de actor şi de spectacol în anasamblul său.

Gheorghe, în alte montări, o prezenţă palidă, capătă o proeminenţă cu totul specială în spectacolul lui Radu Afrim (despre faptul că năpasta  nu e a unui singur personaj şi că ea se extinde asupra tuturor a atras atenţia încă din 1912 Tudor Arghezi), abrupt, instinctual, desenat de Emilian Oprea, ce se arată aici un actor de o forţă conţinută, stăpân pe nuanţe, capabil să construiască fără greş un  personaj, nu doar să îi urmeze intimidat liniile directoare. E, din punct de vedere actoricesc, cea mai mare surpriză pe care ne-o rezervă spectacolul de la Naţional şi ea vine după ce câţiva ani, nu din vina sa, ci din cauza a ceea ce se întâmplă ori, mai curând, nu se întîmplă la Teatrul Maria Filotti care l-a consacrat, Emilian Oprea a intrat într-un nemeritat con de umbră.

napasta

După vestea că legislaţia în privinţa modificării pedepsirii crimelor va fi modificată (veste primită prin intermediul micului ecran şi prin prezenţa filmată a Andreei Esca), sosirea neaşteptată a lui Ion (a cărui nebunie mi-aş fi dorit să fie exprimată scenic, la nivel individual, mai puţin previzibil de Marius Manole) totul se precipită.

Ritmul însuşi al montării se modifică, totul se comprimă, însă nimic nu e otova, nimic nu e previzibil, aici spunându-şi din nou cuvântul pe lângă contribuţiile actoriceşti, intervenţiile muzicienilor. De unde o nouă confirmare a  organicităţii despre care vorbeam la început. Costumul de ocnaş, alb-murdar purtat de Ion, va fi completat de pământul cu care el însuşi se acoperă în momentul morţii.

Epilogul, acea iniţial şocantă paradă a modei (costumele create nu doar pentru acea secvenţă de Cosmin Florea sunt foarte reuşite şi în ton cu ansamblul spectacolului, nimic nefiind gratuit ori în plus), explică multe, lămureşte semne de întrebare acumulate, consfinţeşte şi validează sensul mişcărilor unor personaje, motivaţiile trecerii lor fantomatice prin scenă.

Poate că Radu Afrim ar fi trebuit să înlocuiască cu sinonime unele cuvinte învechite. Poate că are dreptate o colegă care, a doua zi după premieră, îmi spunea că regizorul nu ar fi făcut rău dacă şi-ar fi asumat şi riscul schimbării prenumelor unor personaje, deşi referinţele la originile lor rurale, referinţe adesea reluate, asigură destulă justificare conservării lor. Poate că vor fi spectatori ce nu se vor arăta încântaţi de cutezanţele lui Radu Afrim. În lunga călătorie la capătul căreia am ajuns de la Bucureşti la Oradea, am început să citesc extraordinara carte Despre Arta Teatrului a lui Edward Grodon Craig, carte recent apărută sub egida Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu”.

Chiar la începutul celor scrise de Craig, am găsit următoarele rânduri la care îi invit să mediteze pe toţi cei ce reflectează asupra spectacolului de la Naţional: ”

Desigur, depinde foarte mult dacă vii la teatru pentru piesa de teatru sau pentru literatură. Dacă vii pentru piesa de teatru, atunci lasă totul să trăiască – receptează nu numai prin creier, ci şi prin ochi şi urechi. Dacă vii pentru a te desfăta cu literatură – cel mai bine e să iei primul tren către casă şi să recunoşti că ai dat-o în bară.”

În ceea ce mă priveşte, îmi place să cred că, deşi am luat un tren, nu am dat deloc în bară. Tocmai de aceea închei cu îndemnul adresat spectatorilor Năpastei: Lăsaţi ceea ce vedeţi pe scenă să trăiască şi cu certitudine veţi fi fericiţi!

 "Napasta", de I.L Caragiale

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, 

Regia: Radu Afrim;

Decorul: Vanda- Maria Sturdza;

Costumele: Cosmin Florea;

Coregrafia: Silvia Călin;

Cu: Mihai Călin, Marius Manole, Emilian Oprea, Crina Semciuc, Alexandra Poiană, Andreea Perju-Deciu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaş, Eduard Haris, Cezar Vlad;

Data premierei: 16 decembrie 2012   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite