supus şi el unor recalibrări mai mult decât necesare, voi spune că pentru noua premieră nu s-au găsit nici cea mai slabă piesă, nici cel mai prost regizor şi nici cei mai neînzestraţi actori. Dimpotrivă.

Dorind să continue ceea ce a devenit deja o tradiţie, inaugurată odată cu înscenarea profesionistă a Scripcarului pe acoperiş şi nutrind ambiţia de a face din Teatrul pe care îl conduce un lider de piaţă naţional al spectacolului muzical, actorul Daniel Vulcu, în calitate de manager, a înţeles foarte bine câteva lucruri. Că genul nu e unul “de salvare” de buget, că atunci când te hotărăşti să faci apel la el îţi asumi riscuri, că e catastrofal să îţi imaginezi că odată opţiunea devenită faptă te poţi juca de-a Păcăliciul şi ai putea recurge la încropeli. Că un astfel de spectacol, spre a fi cu adevărat competitiv, e costisitor, că presupune decoruri ample, fastuoase, costume asemenea. Vioara Bara, în calitate de semnatară a decorurilor, şi Amalia Judea, în cea de creatoare a costumelor, au făcut exact ceea ce trebuia. Aşa că avem în spectacolul orădean nenumărate schimbări de decor (lucru care a pus la grea încercare corpul tehnic al Teatrului, încercări trecute cu bine), costume noi, luxoase sau care creează impresia de lux, inspirate (rapid schimbate de interpreţi). Avem şi o numeroasă figuraţie. Aşa, ca în spectacolele de pe Broadway, locul în care se petrece de altminteri acţiunea piesei scrisă de Mel Brooks, totul e grandios, frumos, impresionant. Spectacolul îţi ia ochii şi aşa trebuie să se întâmple.

Numai că toate lucrurile acestea pe care le-am enumerat mai sus înseamnă condiţii, reprezintă premise ale reuşitei şi nicidecum garanţii ale acesteia. Or, Producătorii de la Teatrul “Regina Maria” este, oricăte obiecţii de amănunt s-ar putea formula la adresa lui, o izbândă fiindcă, spre a-l pune în scenă, au fost invitaţi artişti ale căror experienţă şi profesionalism sunt dincolo de orice îndoială.

Mă gândesc în primul rând la regizorul montării, Halasi Imre. Care, se vede de la o poştă, e stăpân pe regulile şi chichiţele genului, le pune conştiincios şi meseriaş în practică, nu e egolatru, nu face paradă de originalităţi gratuite, încearcă să limiteze factorii de risc, urmând, la modul farmaceutic, o reţetă. E drept, au scăpat în spectacol şi unele erori de grămaj, în sensul că sunt detectabile destule secvenţe supradimensionate ce ar fi suportat un plus de concentrare şi de esenţializare. Dar, cel puţin la o primă vizionare, ele nu deranjează din cale afară, nu afectează semnificativ fiabilitatea ansamblului.

Mă gândesc apoi la coregraful András Lórant ce s-a înhămat la o muncă nicidecum uşoară. Nu e tocmai simplu, chiar dacă trupa orădeană are deja o anume experienţă în domeniu, să îi transformi pe actorii de teatru dramatic în dansatori. Dincolo de grija pentru tehnică, trebuie să le insufli artiştilor încredere, curaj în ei şi în capacitatea lor de a se mişca firesc, suplu, elegant, Iar ei, actorii, au sarcina, nici ea una de colea, de a le da celor aflaţi în sală impresia, iluzia că cei pregătiţi în facultate să joace Hamlet sau Pescăruşul, Caragiale sau Molière, fac asta de când lumea, şi o fac fără teamă şi fără efort. Desigur, lucrul e greu la nivelul numerelor solistice, dar parcă încă şi mai greu atunci când e vorba de ansambluri. Nici aici nu s-a ajuns chiar la perfecţiune, şi aici absolutul e încă departe, însă profesionalismul e la el acasă.

Mă gândesc, desigur, şi la muzicianul Ovidiu Iloc, cel care, alături de Ioana Ştef, a realizat adaptarea cântecelor (al căror compozitor nu e, din păcate, menţionat în caietul de sală), a coordonat eficient pregătirea muzicală, antrenamentul vocal al actorilor şi a asigurat conducerea muzicală. O dată în plus, Ovidiu Iloc s-a dovedit un foarte bun pedagog. Căci e până la urmă o chestiune de pedagogie să izbuteşti să le elimini interpreţilor teama încercată în momentul iminenţei ariei, să le insufli convingerea că pot cânta aşa încât atunci când o fac să nu fie detectabile pe feţele lor grimase. Să identifici acele strategii graţie cărora actorii să fie preocupaţi de ceea ce cântă şi nu apăsat, deranjant de cum cântă şi aceasta pentru că problema respectivului cum a fost soluţionată în răstimpul repetiţiilor. Nici la acest capitol lucrurile nu au fost, cel puţin în seara premierei, chiar impecabile, au mai scăpat greşeli, s-a mai cântat şi sub ton, câteodată sonorizarea nu a fost nici ea sans défaut şi nu a funcţionat întotdeauna asemenea unui aliat necondiţionat al actorilor.

Reflectez şi scriu despre meritele, dar şi despre defectele spectacolului cu Producătorii la puţine ore de la premieră. Destule, cred, pentru ca opiniile mele să fi trecut proba impresiilor de moment şi să fi început să se decanteze. Iată de ce mă simt dator să fac o precizare care cred că spune totul despre valoarea spectacolului. “Viermii îndoielii”, cei care, vrând nevrând, fac parte din fişa postului oricărui critic, personaj al cărui rost e acela de a iubi teatrul dar şi de a-şi pune întrebări despre acesta, au început să îşi facă simţită prezenţa în gândul meu dar şi pe ecranul computerului pe care scriu, după ce spectacolul s-a încheiat şi după ce a trecut ceva timp de la căderea cortinei. Nu în timpul reprezentaţiei. Deşi, mărturisesc că spre final am avut impresia unei nedorite decontractări, a scăpării de sub control a ritmului, a instalării unei mici oboseli. Semn clar, indiciu indubitabil că montarea mi-a plăcut, că nu mi-a îngăduit să mă plictisesc, că nu m-a provocat să fac apel la carneţel şi la pix spre a nota defecte, minusuri, prilejuri de insatisfacţie. Şi că spectacolul şi-a atins ţinta. Că are viaţă, are energie, are pasiune. Şi că deţine toate aceste însuşiri nu în ultimul rând datorită actorilor. Fireşte, în primul rând graţie celor distribuiţi în rolurile principale şi e vorba aici despre Alexandru Rusu şi Pavel Sîrghi (cei ce duc pe umerii lui poate nu neapărat greul pământului, dar greul spectacolului fără doar şi poate), despre Daniel Vulcu (impecabil, sigur, nuanţat, curăţat de stereotipuri) şi Richard Balint (actorul cel mai verificat şi deja confirmat drept un as al genului), despre Dania Ţincă ( actriţă foarte tânără, aflată la prima ei apariţie nu doar consistentă ci şi convingătoare pe scena Teatrului orădean), despre Andrian Locovei (ale cărui însuşiri pentru spectacolul muzical s-ar cuveni mai generos exploatate). E vorba apoi despre Petre Ghimbăşan (la rându-i foarte bun) şi Emil Sauciuc, despre Ciprian Ciuciu, Răzvan Vicoveanu, Ioana Dragoş Gajdo, despre Sorin Ionescu, George Dometi şi Alin Stanciu. E vorba însă în primul rând despre întreaga distribuţie, o distribuţie care, iată, încet-încet, începe să atingă condiţia de trupă.

 

Teatrul Regina Maria din Oradea - PRODUCĂTORII de Mel Brooks; Traducerea: Ada Maria Ichim; Adaptarea muzicală: Ovidiu Iloc şi Ioana Ştef; Regia artistică: Halasi Imre; Asistent regie: Meleg Vilmos; Decoruri: Vioara Bara; Costume: Amalia Judea; Coregrafia: András Lórant; Conducerea muzicală: Ovidiu Iloc; Cu: Alexandru Rusu, Pavel Sîrghi, Daniel Vulcu, Richard Balint, Petre Ghimbăşan, Eugen Neag, George Dometi, Dania Ţincă, Ioana Dragoş- Gajdo, Mihaela Gherdan, Andrian Locovei, Răzvan Vicoveanu, Alin Stanciu, Ciprian Ciuciu, Alina Leonte, Zentania Lacatoş, Andreea Gabor, Giorgia Căprărin, Denisa Vlad, Lidia Leţa, Florica Cighir, Sorin Ionescu, Radu Tudor, Emil Sauciuc, Andrei Gliga, Angela Tanko, Anda Tămăşanu, Mihaela Theodora Winter, Georgeta Negrean, Camelia Petruş, Lavinia Mocanu, Roxana Selegean, Alexandru Rujoiu, Diana Burcă, Andreea Pantiş, Mara Borodi, Simona Codreanu, Anamaria Ungur, Liviu Moldovan, Daniel Sandro, Florin Gavriluţ, Adrian Balog. Data premierei: 20 septembrie 2013.