Bătălia de la Bulandra n-a existat

„Carousel” de Ferenc Molnar, regia Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra

Un critic de operă pe care-l urmăresc, cu interes, de ceva vreme a publicat zilele trecute un articol despre înlocuirea managerului interimar de la Teatrul Bulandra şi, în mare, alte chestiuni spinoase din sistemul artelor spectacolului.

Articolul dlui Pătraşcu pleacă de la o premisă, să-i spunem, neconstructivă: cea a sistemului teatral ca o confruntare între un lider presupus din start ca luminat şi, deci, dotat cu capacitatea unică de a vedea luminiţa de la capătul tunelului, şi trupa de artişti ca un „colectiv“ obstructiv, preocupat exclusiv de interese „sindicale“, care frînează viziunea şi, colateral, performanţa artistică. (E poveste lungă cu alergia unei părţi a lumii artistice, de regulă, cea formată înainte de 1989, faţă de ideea generică de sindicat – mult-apreciatul Victor Rebengiuc e creditat, printre alţii, pentru o formă de duh despre incompatibilitatea dintre artă şi sindicate. Aşa se face că ideologizarea şi înregimentarea sindicatelor din teatre de pe vremea lui Ceauşescu au ajuns acum o piedică reală pentru afirmarea nevoii de protecţie socială a artiştilor, o categorie profesională dintre cele mai precare – dar asta e o altă poveste.)

Din perspectiva dlui Pătraşcu, aşadar, nemulţumirile actorilor de la Bulandra faţă de directoarea interimară, Catinca Nistor, sînt motivate de „entropia sindicală“ a teatrului românesc, care alimentează impostura – în contra căreia dna Nistor s-ar fi ridicat, propunînd, de pildă, o filmare profesionistă a unui spectacol, ceea ce nu prea există în instituţiile noastre, căci altă diferenţă între ea şi nou-numitul înlocuitor al ei, actorul Vlad Zamfirescu, nu există, ambii fiind lipsiţi de experienţă managerială.

Dintr-o grămadă de raţiuni, prea multe de explicat aici, oricîte asemănări ar găsi legea între sistemul operei şi operetei, cel al instituţiilor de concerte şi cel al teatrului „de vorbe“, ele nu-s totuna. Nu mă pricep la operă şi muzică clasică aşa cum se pricepe dl Pătraşcu, dar ştiu sigur că, în acest moment, ele operează pe o piaţă (inclusiv a muncii) globală şi niciuna nu e dependentă, în teorie şi în realitate, de ideea de trupă („colectiv“ e un cuvînt impropriu şi prea abuzat înainte de 1989) în măsura în care e teatrul de repertoriu (care, în plus, operează pe o piaţă a muncii... monolingvistică).

Spre deosebire de vremurile lui Molière (sau chiar Stanislavski), însă, managerul unei instituţii publice nu e în mod automat, la numire, şi nici nu poate deveni exclusiv prin efectul numirii în funcţie, liderul unei trupe. În vremurile şi sistemele actuale, uneori, liderul unei trupe e un regizor angajat sau directorul artistic; trupa unui teatru public preexistă şi supravieţuieşte managerului ca un continuum ce asigură coerenţa repertorială şi relaţia cu publicul. Trupa de actori dă identitatea unui teatru public de repertoriu, în bine sau în rău, iar relaţia trupei cu managerul e obiectul unei negocieri de încredere, o negociere constantă şi o încredere care se cîştigă. E teatrul o democraţie participativă? Nu e. E trupa mereu formată din sfinţi, iar managerul e mereu inadecvat? Sigur că nu. Sînt opiniile actorilor mereu „sindicale“, iar managerul, un vizionar? Evident că nu. Doar că actorii, nu individual, ci ca trupă care funcţionează împreună, sînt esenţa teatrului, iar atîta vreme cît sistemul repertorial al instituţiei publice face ca managerul să nu poată înlocui trupa cu alta, a „lui/ei“ şi să cumuleze poziţia de administrator al bunului public cu cea de constructor al propriei viziuni, convieţuirea trebuie să fie una paşnică, nu pe bază de dominaţie şi confruntări de putere. Balanţa de putere e mereu delicată.

Sugestia că actorii de la Bulandra aveau o problemă cu Catinca Nistor fiindcă ar fi avut idei reformatoare pe care retrograzii de ei le-ar fi respins e, pentru mine, greu de argumentat. Din experienţa mea directă – limitată, dar lumea teatrului e cea pe care o cunosc cel mai bine –, reacţia publică a fost mai curînd una de siderare în faţa unor declaraţii din care reieşea că, în anul 2020, teatrele publice se lasă moştenire. Că dna Nistor nu e că ar fi stat pe lîngă răposatul manager al Bulandrei, regizorul Alexandru Darie, ca să-nveţe management, ci de-a dreptul a semnat din prima acte ale teatrului în numele lui. Că jocurile erau deja făcute, concursul era ca şi dat şi cîştigat. Iar teatrul nu e un mediu în care nemodestia managerială să fie foarte apreciată – adeseori, ca-n cazul de faţă, e un hybris.

Simt, de asemenea, nevoia să comentez puţin asupra „personalizării“ analizei dlui Pătraşcu. Eşecul epic al gestionării situaţiei de la Operă din 2016, ai cărui factori sînt multipli, e departe de a fi ceva care să-l anuleze ca persoană pe senatorul Vlad Alexandrescu. Defectele propunerii legislative privind modificarea Legii managementului, unde e coiniţiator, nu sînt nici defectele lui personale, nici o crimă pentru care trebuie trimis la închisoarea culturii, după ce i se ia pe viaţă şi dreptul la cuvînt – nevoia de a amenda acea lege sînt reale, bunele intenţii există (chiar dacă uneori iadul – mai ales cel legislativ – e pavat cu aşa ceva). Ceea ce e de discutat sînt ideile, nu persoanele – faptul că o persoană are un punct de vedere nu anulează acel punct de vedere exclusiv pe bază de „uite ce-a făcut persoana asta înainte“. Iar a-l vedea pe senatorul Alexandrescu drept omul negru din spatele a toate şi orice, care determină schimbări de directori printr-o postare pe Facebook, e la fel de simplist şi nejustificat ca a considera că artiştii votează automat primarul în funcţie la ordonatorul lor de credite. Unul dintre motivele pentru care sîntem în situaţia tristă în care sîntem, în materie de artele spectacolului (după cum constată şi dl Pătraşcu) e tocmai fascinaţia naţională pentru persoane (în unicele ipostaze de eroi salvatori sau de pieze rele) în locul sistemelor şi proceselor funcţionale.

Dacă politicienii ar fi atît de interesaţi de cultură cît să pună de cabale complexe pentru instituţii municipale, iar actorii (sau oamenii de cultură) atît de valoroşi electoral, n-am fi nici pe departe acum în situaţia de a estima un mare lacăt pe cultura din ţară în 2021.