În norma mea didactică de la Universitate figurează un curs de un semestru consacrat Discursului dramatic în secolul al XX-lea, în economia căruia un rol de seamă îi revine, firesc, ceea ce lui Martin Esslin i-a plăcut să numească teatrul absurdului. Exegetul acesta fiind mai inspirat, pare-se, decât alţii care au numit acelaşi gen de teatru, nearistotelician, în multe alte feluri. 

Desigur, înainte de a le vorbi studenţilor despre Ionesco, Beckett, Adamov şi extraordinarele lor piese, sunt obligat să le ofer o scurtă punere în temă. Adică să le explic de ce teatrul acesta, zis al absurdului, s-a situat la antipozi faţă de ceea ce au scris Claudel, Giraudoux, Anouilh. Sau chiar Sartre şi Camus care şi ei s-au ocupat, în felul lor, cu cercetarea absurdului lumii şi al fiinţei. De fiecare dată, mă aflu în dezagreabila situaţie de a-mi preveni studenţii că nu prea împărtăşesc opinia care apare în cele mai multe manuale şi cursuri universitare, opinie potrivit căreia piesele unui Beckett sau Ionesco nu ar avea deloc acţiune şi, în consecinţă, nu ar putea fi povestite.

Oare chiar aşa să stea lucrurile? După părerea mea, nici vorbă. Se pot oricând şi încă foarte bine povesti şi Aşteptându-l pe Godot, şi Cântăreaţa cheală, şi Ultima bandă, şi Rinocerii, şi O, ce zile frumoase!, şi Setea şi foamea, şi Sfârşit de partidă, şi Lecţia.


FOTO Maria Ştefănescu

Bun. Să rezumăm, cu titlu de încercare, Lecţia. Un biet profesor de provincie, silit de împrejurări să îşi ducă viaţa nu la Paris şi Bordeaux, cum ar fi vrut şi cum, de altfel, el însuşi mărturiseşte, dă meditaţii spre a-şi rotunji veniturile. Elevii lui sunt de preferinţă eleve, iar cum acestea sfârşesc mai toate prin a fi ucise, din cauza unor crize de nebunie ale profesorului, o nebunie provocată chiar de ele prin prostia fără egal de care dau dovadă, Lecţia a fost adesea interpretată ca o piesă cu accentuate laturi obsesiv- sexuale. Profesorul începe prin a le teroriza pe cele care îi calcă pragul, vrea să intre în posesia lor, să le anihileze şi aşa devine un asasin în serie.

Numai că marea artă a lui Ionesco nu se rezumă în acţiunea pieselor sale. Ci în bogatul lor plurisemantism. În stiinţa dramaturgului de a plasa în text tot felul de aluzii, de cuvinte, de avertismente care să îi sugereze regizorului nenumărate piste. Iată. La un moment dat, Marie, servitoarea profesorului, spune E politic.

Acest e politic i-a sugerat la începutul anilor 90,mai exact în 1991, lui Mihai Măniuţiu un spectacol puternic anticomunist realizat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Cu Anton Tauf, Anda Chirpelean şi Viorica Mischilea. Urgenţa unui anumit eveniment istoric îşi spunea atunci cuvântul. Când acelaşi Mihai Măniuţiu a reluat acelaşi text în 2014 la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, cu actorii Constantin Chiriac, Florentina Ţilea/Ofelia Popii şi Mariana Mihu, mesajul anticomunist al piesei ca şi cel al spectacolului se metamorfozau într-unul larg anti-totalitar. Aşa cum stau lucru şi în cazul Rinocerilor.

În montarea pe care o semnează la Teatrul Mic, Radu Iacoban a dorit să valoreze în felul său propriu acelaşi mesaj antitotalitar al piesei ionesciene. Şi pentru el totul în Lecţia este politic. Dacă în urmă cu vreo câteva luni, atunci când a montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila Cântăreaţa cheală Radu Iacoban a dorit să demonstreze, între altele, faptul că piesa de debut a lui Ionesco este înainte de orice o comedie adevărată, o comedie în stare pură, o comedie la a cărei lectură ori punere în scenă este cum nu se poate mai normal să râzi cu gura până la urechi, aici, în cazul Lecţiei, lucrurile stau cu totul altfel. Şi de data aceasta, Radu Iacoban se situează pe o poziţie categorică. Nu admite tonul călduţ-căldicel. Numai că acum te implică pe tine, spectator, emoţional şi la nivel de conştiinţă, fără nici cel mai mic drept de apel. Nu ai drept la nici o scuză. Nu ai nici cea mai mică şansă de scăpare. Radu Iacoban merge până la ultimele limite ale textului pentru a-i sublinia prin spectacol caracterul său de avertisment. Despre cum începe, creşte şi unde ajunge o dictatură.


FOTO Maria Ştefănescu

Între Profesor, la început timid, inhibat, aproape speriat şi depersonalizat, adus de mână în camera unde îşi primeşte elevele de servitoarea devotată şi vigilentă Marie, şi Elevă, sigură pe sine, tupeistă, crezând inconştient că poate obţine fără prea mult efort doctoratul total (adică orice) se insinuează subtile şi mereu reprecizate jocuri de putere. Şi abil construite şi conduse schimbări de forţe. Aşa cum se întâmplă lucrurile, aşa cum procedează orice dictatură, orice regim totalitar. Totul aminteşte de o coridă. În camera simplă, cu o biată masă, o tablă şi o bancă în care este invitată să ia loc eleva se găseşte, lucru bizar, o statuie. Un schelet. A cărui poziţie o va lua la un moment dat Profesorul, impecabil jucat de Cristian Iacob. Mai este şi un glob pământesc cu care se joacă profesorul. La fel ca în filmul lui Chaplin Dictatorul. Cursul de filologie romanică şi neoromanică anume pregătit de Profesor şi subliniat revendicat drept o creaţie proprie este înfăţişat asemenea unui act de terorism lingvistic menit să anihileze adversarul care a devenit încet-încet eleva. E rostit în faţa unui microfon din anii ‘30-40 ai veacului trecut. Înseamnă un act de mare performanţă artistică al actorului Cristian Iacob.

Eleva, cu infinitezimale nuanţe adusă în scenă de Silvana Mihai, se transformă, se metamorfozează, îşi pierde esenţa umană sub ochii noştri. La fel ca Jacques din Jacques sau supunerea. Este terorizată, ajunge să aibă reacţii eminamente fiziologice. Marie (în tonuri aspre conturată de Liliana Pană) joacă la două capete. Refuză, dar şi acceptă ceea ce face Profesorul. Ştie că orice dictatură sfârşeşte prin a fi acceptată. Socotită ca ceva banal. Aşa cum nimeni nu mai bagă în seamă prea multele sicrie care ies, de la un moment dat încolo, dintr-o casă. Banalitatea răului.

Reuşita spectacolului lui Radu Iacoban de la Teatrul Mic este susţinută de scenografia Cezarinei Iulia Popescu, de video design-ul semnat de Tudor Prodan şi de light designul datorat lui Bogdan Gheorghiu. Un merit aparte îi revine sound-designului creat de Aida Sosic.

Teatrul Mic din Bucureşti – LECŢIA de Eugène Ionesco; Traducerea: Vlad Zografi şi Vlad Russo; Regia: Radu Iacoban; Scenografia: Cezarina Iulia Popescu; Video design: Tudor Prodan; Lighting design: Bogdan Gheorghiu; Sound design: Aida Sosic; Cu: Cristian Iacob (Profesorul), Liliana Pană (Marie), Silvana Mihai (Eleva); Data reprezentaţiei: 29 iunie 2019