Auzi cum cade cortina?

Ţine minte ce-ţi spun: spectacolul ăsta aparţine spectatorilor. Nu-ţi mai aparţine. Nici regizorul, actorii, scenograful şi coregraful nu mai deţin vreo putere. Este al spectatorilor.

E adevărat că numele tău figurează pe afiş, pentru că eşti autorul, e drept că ai făcut parte din echipă, că ai drepturi de proprietate intelectuală, dar nu mai e al tău. Gata! Ai pierdut dreptul proprietăţii. Este al oamenilor care au aplaudat, care au plecat dând nemulţumiţi din cap, care au râs la chestiile „tâmpite” de pe scenă (au fost şi din ăştia, aroganţi, n-are rost să suferi), oameni care au discutat cu pasiune, apoi s-au liniştit, oameni care au tăcut şi şi-au văzut de treburi, care l-au uitat a doua zi. Toţi au rupt bucăţi din el, unii mai mult, care au fost emoţionaţi, alţii mai puţin, cărora nu le-a plăcut, spectacolul este al lor, înţelege, pentru numele lui Dumnezeu! N-are rost să pui la inimă tot ce spun cronicarii, mănâncă şi ei o pâine, nu trebuie să-i tratezi cu resentimente sau indiferenţă, pentru că şi ei îşi exercită drepturile de proprietari. Toţi au dreptul să-l judece şi să-l comenteze, pentru că le aparţine, indiferent de câtă carte au învăţat, de sensibilitate, de pregătire, de gradul de prostie, indiferent că sunt olimpici sau analfabeţi funcţionali. Dacă l-au văzut înseamnă că este al lor, le aparţin emoţiile, ratările, bâlbele, dialogurile, luminile, platitudinile, totul! 

E posibil să nu fii de acord cu ce-ţi zic acum, dar spectacolul este ca omul. Nu omul care eşti tu, în carne şi oase, să fim bine înţeleşi! Vreau să-ţi spun că are un destin. Poate să moară de tânăr (după patru-cinci reprezentaţii) sau poate s-o ducă până la pensie, bine, sănătos şi voinic. Dar e muritor ca şi tine. Ţi-ar plăcea, de exemplu, ca el, dă-mi voie să-l numesc el!, să mai trăiască ani buni după ce tu ai murit. În luminile rampei, cu casa închisă. Nu-i aşa că ar fi grozav? Pentru el, nu pentru tine, mortul! El este plăpând şi puternic, în acelaşi timp, ca şi fiinţa umană, pentru că oamenii l-au făcut. El poate să fie rahitic sau handicapat din naştere. Nu e vina spectatorilor, care-l vor respinge sau îl vor nimici cu indiferenţă sau critici. Dar poate fi şi foarte puternic încât să-i doboare pe cei din jur. Ca oamenii, aşa sunt şi spectacolele astea!

Nu cumva eşti şi tu o creaţie dăruită prin sacrificiu? Sacrificiul suprem. Nu cumva eşti şi tu un spectacol?        

Poate vei înţelege că ceva la care ai muncit nu-ţi mai aparţine, asta e viaţa, nu tot ce munceşti cu sârg şi sânge este al tău! Deşi, cultura liberală te-a învăţat că totul se reduce la proprietate, libertate şi credinţa în sine. Dar crezi că viaţa ta, chiar aşa!, viaţa ta îţi aparţine? Tu eşti stăpân pe viaţă, pe mijloace, pe tot ceea ce creezi? Nu cumva eşti şi tu o creaţie dăruită prin sacrificiu? Sacrificiul suprem. Nu cumva eşti şi tu un spectacol? Te las să te mai gândeşti... 

Doar atât vreau să-ţi mai zic: nu te mai gândi la el! Pregăteşte-te de altceva. Care va fi al tău şi numai al tău, doar atât cât vei trăi în muncă, sacrificând-te, apoi vei dărui celorlalţi. Sacrificiu şi generozitate. Cortina cade. Auzi? Auzi cum cade cortina? Şi nu se va mai ridica pentru tine. Niciodată. Pentru că nu mai e al tău.