Au sosit actorii!

Când actorii au sosit la Elsinor, Hamlet îi numea cronica prescurtată a vremurilor şi rostea cu privire la menirea lor celebra avertizare: „mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să te vorbească dumnealor de rău cât eşti în viaţă“.

O replică pe cât de antologică pe atât de desuetă se pare, prin prizma întâmplării din seara zilei de 4 decembrie, când de curând evacuatul Teatru Nottara a avut prima reprezentaţie în exil. Primiţi la Cotroceni cam pe uşa din dos actorii de azi nu mai reprezintă cum se vede nicio ameninţare la adresa conştiinţei vreunui muritor de rang înalt . Ei spun oricum adevărul de mult şi nu-i ascultă nimeni. Iar în seara spectacolului la care ne referim oficialii au lipsit, în sală aflându-se doar prietenii acestui teatru, invitaţi să participe la o reprezentaţie simbolică.

Trupa acestui vechi şi istoric teatru bucureştean a mulţumit fireşte pentru gestul Preşedinţiei, dar noi, cei din sală, nu puteam să nu observăm că el a fost unul formal şi stângaci pus în pagină. Mai întâi din cauza dificultăţilor de acces, care pe lângă regulile obligatorii ale protocolului format din anunţări prealabile, liste, copii ale actelor în avans şi controale la intrare a „beneficiat” şi de neîndemânarea  personalului, ca să nu spunem altfel, manifestată prin liste încurcate, comenzi răstite şi, în general, indispoziţie la adresa unor benevoli, unii dintre ei pentru prima oară în această situaţie. Ce va fi cu publicul plătitor în aceste condiţii? Şi câţi vor putea ajunge pe dealurile de la  Cotroceni la intrarea destinată, cea a Muzeului, izolată de orice mijloace de transport, parcări, o zonă necirculată şi  bine păzită.  

În fine, cum scena acestei splendide locaţii - incintă de palat regal- nu e dotată decât pentru festivităţi sumare, spectacolul a fost ales în funcţie de posibilităţile de montare. Mi-am amintit de vremurile de altădată când nu în palate, ci prin fabrici şi uzine actorii erau trimişi să joace în orice condiţii, fără lumini, fără decor, cu ce se mai găsea pe la casa omului. Dar, proportion gardé! Piesa Vizitatorul, de Eric Emmanuel Schmitt (apropo, scriitorul vine zilele astea la Conferinţele Ateneului Român), o piesă mai degrabă de text, cum se spune în breaslă, n-a avut nevoie decât de doi actori inteligenţi şi talentaţi, capabili să ducă o dezbatere ambiţioasă despre adevăr, credinţă şi speranţă în vremuri de cumpănă ale istoriei. Şi i-a avut în persoana reputatului Alexandru Repan, stâlp al scenei din Magheru, a cărei istorie am scris-o (vezi Viaţa pe o scândură, schiţă de portret) al teatrului şi filmului românesc în general şi a colegului său de la Braşov, Mircea Andreescu, emblemă a valorilor acestui teatru figurând şi pe coperta unei recente apariţii editoriale privind istoria Teatrului Sică Alexandrescu. Dialogul dintre savantul Sigmund Freud şi Necunoscutul - o presupusă întrupare a lui Dumnezeu - în pragul unei decizii grăbită de ameninţarea camerei de gazare a avut în consecinţă tensiunea intelectuală necesară ţinând sala în atenţie aproape o oră şi jumătate.I-au secondat cu discreţie şi devotament profesional Crenguţa Hariton şi Cristian Nicolae. Actorii - vedetă ne-au reamintit cât de important e ca în momente grele să ne păstrăm convingerile morale şi gândul bun reaşezând la locul lui teatrul de idei şi actoria de clasă înaltă. Adică sus în ierarhia atât de zdrenţuită a vremurilor de azi. Am ciocnit la sfârşit un pahar de şampanie între noi, prietenii Nottaraului şi am îmbărbătat-o pe directoarea Marinela Ţepuş în cruciada temerară cu oficialităţile care de amar de ani n-au fost în stare să rezolve situaţia clădirii din Magheru. Poate o vor face acum. Sleit de puteri după reprezentaţie, Alexandru Repan ne-a gratulat cu un zâmbet trist şi puţine cuvinte chiar dacă din cei 55 de ani de activitate neîntreruptă ai Teatrului Nottara, marcaţi cu acest prilej, vreo 40 i se datorează.

Între timp, stirile de pe crowl-ul televiziunilor ne spun că pentru Nottara primăria ar fi găsit printre altele soluţia  Cercul Militar Central. E o glumă, sperăm.