Spuneam atunci că, până să văd montarea respectivă, nutream falsa impresie, iluzia, că despre piesa lui Sebastian ştiu aproape tot. Urmărind felul în care a citit-o Victor Ioan Frunză mi-am dat seama că lucrurile nu stau defel aşa, că scrierea conţine încă foarte multe necunoscute şi că binecunoscutul regizor izbutea performanţa de a ne revela, printr-un magnific spectacol, o foarte bună parte dintre ele.

Iată că acum, când încerc să scriu despre spectacolul cu O scrisoare pierdută, pus în scenă de acelaşi regizor şi de aceeaşi minunată scenografă la Teatrul Metropolis, încerc acelaşi sentiment. Iar impresia de re-descoperire a unui text este poate încă şi mai acută decât în cazul Stelei fără nume.

În primul rând fiindcă am avut şansa de a vedea un mare număr de Scrisori. Începând cu cea considerată standard a lui Sică Alexandrescu, fie şi numai sub forma conservată graţie unui film şi unui spectacol înregistrat demult de TVR. Standard fiindcă a fost însoţită de mult invocatele caiete de regie ale marelui maestru. Continuând cu spectacolul profund inovator, spectacol-şoc la vremea lui (1972, 1979) al lui Liviu Ciulei. Au urmat alte şi alte Scrisori, mai proaste ori mai  bune. Şi mă gândesc, îndeosebi, la cele inovatoare, iconoclaste de-a dreptul ale lui Alexandru Tocilescu, montat la TNB, şi Alexandru Dabija, de la Teatrul de Comedie.

În plus, am citit cam tot din ceea ce s-a scris despre opera lui Caragiale. De la celebrul, clasicul studiu al lui Ibrăileanu la exegezele moderne datorate lui Alexandru Călinescu, Florin Manolescu, V. Fanache, Maria Vodă-Căpuşan, Valentin Silvestru, Ştefan Cazimir, până la cele de ultimă semnate de Dan C. Mihăilescu sau Angelo Mitchievici. Studii care, alături de marele spectacol cu D-ale carnavalului, montat de Lucian Pintilie în 1964 la Teatrul Bulandra, au avut, fără doar şi poarte, meritele lor în reformularea din temelii a caragialeologiei.

FOTO Adriana Grand

Tocmai de aceea îndrăznesc să spun că montarea de la Metropolis e una de căpătâi. Face din Scrisoarea pierdută a lui I.L. Caragiale satira absolută a politicianismului deşănţat, a minciunii politice fraudulos ambalată în patriotism, în vorbe mari, în chinuri naţionaliste şi leşinuri grotesc teatralizate. Cred că numai Lucian Pintilie şi-a îngăduit în miticul lui film De ce trag clopotele, Mitică o viziune atât de radicală asupra unei mari scrieri a lui Ion Luca Caragiale. Şi mai cred că Victor-Ioan Frunză a găsit modalitatea prin care afirmaţia simţ enorm şi văz monstruos să dobândească o integrală acoperire în fapte teatrale.

Într-un editorial publicat mai demult de Cristian Tudor Popescu, acesta vorbeşte despre imensele izvoare de prostie ale acestui popor. Şi Victor Ioan Frunză, în spectacolul său, meditează profund asupra prostiei nesfârşite, în etaje, asupra prostiei care învinge. Însă marele artist merge mai departe, transformându-şi montarea într-o acută, plină de impact meditaţie despre prostire şi despre mijloacele perverse, groteşti de care se serveşte ea.

În spectacolul de acum leşină nu doar Zoe, ci o fac, rând pe rând, după discursurile lor de un ridicol fără seamăn şi o fac mimat, grotesc şi Tache Farfuridi, şi Nae Caţavencu. O fac în numele unor idealuri europene sau fals naţionale/naţionaliste, privind la chipurile marilor voievozi, la cele ale unor mari martiri din istoria naţională (de la Horia, Cloşca şi Crişan la Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu) care inundă scena. Satirizându-se astfel abuzul de imagologie. De care s-au servit în ultimele zeci de ani fie Nicolae Ceauşescu, fie patrihoţi de viţă ceva mai nouă. Agresând, strivind, prostind un cetăţean veşnic turmentat căruia i-au dat, atent drămuite, circ, pâine, ţuică şi vin. Acestui cetăţean-tip îi dă în spectacolul de acum un contur foarte personal Sorin Miron.

Avem, de asemenea, în montare, o abundenţă de tricolor. Care se înmulţeşte, creşte în cascadă. De la poşeta foarte şic şi cum nu se poate mai patriotică a Zoei, la însemnele, la început ceva mai discrete, apoi mai nete purtate de Zaharia Trahanache, de Ştefan Tipătescu, de Pristanda, cel care în scena adunării electorale se transformă într-un alter-ego al Saftei din Conu Leonida..., până la cele agresive vizibile în vesta şi fularul tricolor al lui Agamemnon Dandanache ori la costumul roşu, vesta galbenă, accesoriile albastre, pantofii tricolori, toate aparţinându-i lui domn Nae Caţavencu. Cel care nu îşi poate începe antologicul discurs înainte de a aranja cu grijă, exasperant de meticulos, într-un mic pahar, nişte creioane şi ele colorate în roşu, galben şi albastru. Care vor cădea apoi pe jos din pricina unui gest amplu, nervos al ilustrului orator.

FOTO Adriana Grand

Nu lipsesc, desigur, cântecele patriotice în exces. Spectacolul începe cu o cortină muzicală al cărei protagonist este ilustrul prezident Zaharia Trahanache. Îl vedem şi auzim, aşadar, pe excelentul lui interpret, actorul Alin Florea, cântând, acompaniat de câţiva lăutari, cu o voce nazală, imitându-l discret pe Jean Moscopol, Că tot ce-i românesc nu piere. Cântec repetat mai apoi în chip de cortină muzicală şi însoţit de Hora Staccato sau de Ciocârlia, de Pui de lei, acesta din urmă interpretat într-un delirant duet de Trahanache şi de Agamemnon Dandanache (Alexandru Pavel). Totul ajungând la apogeu, în marele final, când, în miros de mititei şi de friptură, în vreme ce toată lumea mănâncă lacom, mănâncă enorm, iar Tipătescu ( în tuşe cu totul personale îşi construieşte feluritele apariţii versatilul Andrei Huţuleac - Andrei, jos pălăria!) îi numără copiii lui Pristanda (Carol Ionescu), Caţavencu (excepţional în rol George Costin) cântă apoplectic şi cu exces de patos În ţara în care m-am născut.

Există un veritabil răsfăţ al detaliului în spectacolul de la Metropolis. Răsfăţ care se manifestă în felul în care a fost elaborat fiecare personaj, dar şi în detaliile de costum sau de recuzită. Ca de pildă. Imensele catastife pregătite de Farfuridi (Adrian Nicolae) pentru interminabilul lui discurs întrerupt de masele dezlănţuite, discurs cu funcţie de digestiv pentru Brânzovenescu (Dan Rădulescu. Sau pălăriile Floarea Soarelui sau din trandafiri ale coanei Joiţica, doamna preşedintă (Nicoleta Hâncu). Ori pantalonii trapez ai lui Dandanache.

FOTO Adriana Grand

Victor Ioan Frunză procedează la o delimitare clară între personaje. Aici concentrându-se marele miez de originalitate al montării. Practic, spectacolul este fundamentat pe opoziţia netă dintre Zaharia Trahanache şi celelalte personaje. El e singurul personaj cu adevărat lucid. El e cel care controlează tot. El e canalia absolută. El e marele Maestru. Managerul prostirii. Toţi ceilalţi nefiind decât nişte molateci, nişte banale, manipulate suflete simţitoare, nişte ucenici, mai mult sau mai puţin stăpâni pe arta prostirii şi a machiavelismului.

Teatrul Metropolis din Bucureşti - O SCRISOARE PIERDUTĂ - politică şi dame de I.L. Caragiale; Direcţia de scenă - Victor Ioan Frunză; Scenografia - Adriana Grand; Pregătirea muzicală - Csibi Andreea; Cu - Andrei Huţuleac, Alexandru Pavel, Alin Florea, Adrian Nicolae, Dan Rădulescu, George Costin, Andrei Redinciuc, Voicu Aaniţei, Carol Ionescu, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Ariana Presan, Codrin Boldea, Sorin Flutur, Matei Arvunescu, Andrei Bibire, Paul Radu, Eduard Cârlan, Ştefan Mohor, Flavius Călin, Gelu Neagu, Alexandru Grădinaru; Data reprezentaţiei - 20 octombrie 2016