ANIVERSARE Dorel Vişan, la 80 de ani: „Oameni remarcabili sunt trecuţi cu vederea, iar cei pe care nimeni nu dă doi bani sunt ridicaţi în slăvi“ FOTO
0
Dorel Vişan împlineşte astăzi 80 de ani. Născut pe 25 iunie 1937, la Tăuşeni (Cluj) a interpretat peste 40 de roluri în teatru, în cea mai variată gamă, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner, iar în film a avut peste 70 de roluri. În 1974, a debutat pe marele ecran în comedia "Păcală". În 1987, Mircea Danieliuc l-a distribuit în filmul "Iacob", film în care Vişan a realizat rolul său de referinţă.
Dorel Vişan nu a avut niciodată personaje şterse, fără nerv, fără o linie interioară bine conturată. Pentru el nu există personaje banale. Sigure de existenţa lor reală, personajele lui Dorel Vişan îşi găsesc întotdeauna linia de conduită care le face credibile, imbatabile, inimitabile. Publicul l-a cunoscut şi ca poet, cu un soi de uman, de înţelegere a lumii aparte. Cei care-l cunosc pe Dorel Vişan îi apreciază generozitatea , sinceritatea, modestia şi mai cu seamă căldura. Umorul subtil şi priceperea de a fi sincer au reuşit să-l facă iubit de toată lumea. Dorel Vişan este înzestrat cu harul de a vedea Oamenii aşa cum sunt, de a ajunge la aceştia prin cuvintele pe care le stăpâneşte atât de bine în ultima vreme (este binecunoscută iubirea sa pentru Psalmi). Poate că nu întâmplător este născut în apropierea solstiţiului de vară şi la doar o zi după Ziua în care a venit pe lume Sfântul Ioan Botezătorul.
Dorel Vişan s-a născut pe 25 iunie 1937, Tăuşeni, Cluj. A interpretat peste 40 de roluri în teatru, în cea mai variată gamă, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner, iar în film a avut peste 70 de roluri în producţii româneşti şi internaţionale.
A absolvit în anul 1965 cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti. După absolvirea facultăţii a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cluj.
Este unul din cei mai importanţi actori de film din România şi unul din puţinii, care au ajuns la o solidă reputaţie europeană. În anul 1974, a jucat în comedia "Păcală", iar patru ani mai târziu este magistral în "Între oglinzi paralele", în regia lui Mircea Veroiu.
În 1987, Mircea Danieliuc l-a distribuit în "Iacob" (foto), film în care Vişan a realizat rolul său de referinţă. Interpretarea sa din acest film a fost foarte apreciată. Cotidianul The New York Times îl elogia astfel: "Dorel Vişan în rolul principal este extraordinar, în special atunci când rămâne singur, fără cuvinte, în ultimele 20 de minute".
"Am spus de «Iacob», apoi trebuie să spun că mă simt aproape de Creangă, în «Un bulgăre de humă» (foto), care are o poveste specială. M-a făcut să-i redescopăr pe Creangă şi pe Eminescu. Apoi, bineînţeles, «Cel mai iubit dintre pământeni» şi «Senatorul melcilor». Filmele noastre cele mai bune au fost făcute în vremurile de oprimare, atunci s-au format actori mari, regizori mari, scenarişti mari, machiori, luminişti pe care astăzi nu-i mai formează nimeni.
Uneori am impresia că ne înecăm în propria libertate. Eu consider cultura ca o parte integrantă a progresului lumii şi al omului. Şi aş vrea o Românie care, în momentul când se discută o problemă ce ţine de rătăcirea artistului din orice domeniu, cei care diriguiesc, care ţin punga, să ia poziţie. Nu de drepţi, ci de îndreptare! Aş vrea totuşi o Românie în care cultura să primească mai mult interes”, afirmă Dorel Vişan.
După ce în anul 1985, Stere Gulea i-a oferit rolul Tudor Bălosu în filmul "Moromeţii" (foto), în anul 1995 Mircea Daneliuc i-a oferit rolul principal (senatorul Vârtosu) în filmul "Senatorul melcilor". Pentru prestaţia din film a primit premiul de interpretare masculină, la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier-Franţa.
Când s-a făcut «Moromeţii», s-au distribuit actorii cei mai potriviţi. Rolul lui Tudor Bălosu nu mi s-a potrivit, dar l-am făcut să se potrivească. Aşa face un actor. Unui actor nu trebuie să i se potrivească rolul, trebuie să-l potrivească el. Filmul acela a fost făcut de profesionişti. Începând de la regizor şi până la ultimul actor distribuit în film. A fost făcut cu mijloacele filmului, ceea ce nu se mai face astăzi. Vorbim de mijloacele clasice: prim-planuri, detalii, conflict, stare. Textul a fost foarte bine scris, nu-ţi mai trebuia altceva, numai puterea de a descifra ce a scris autorul şi de a reprezenta, de a da înapoi, de a reîntrupa artistic viaţa. După ce am văzut varianta finală, am avut o oarecare mulţumire, nu poţi niciodată să fii pe deplin mulţumit, întotdeauna mai găseşti ceva care ar fi putut fi sau care doar ţi se pare că ar fi putut fi altfel. Asta era. Atunci ne întrebam dacă e bine, dacă nu e bine. Acum ştim sigur că e bine", îşi aminteşte Dorel Vişan.
”Senatorul e genial interpretat de Dorel Vişan, un voinic spătos, care seamănă ciudat cu Charles Napier, actorul venerat al lui Jonathan Demme. “Senatorul melcilor” ar fi trebuit premiat pentru formidabilul actor Dorel Vişan, în rolul titular”. (Thierry Jousse – Cahiers du Cinema)
. “Se reţine jocul excepţional al lui Dorel Vişan în rolul senatorului. Acest rol ar fi putut foarte bine să-i aducă un premiu de interpretare masculină” (Montreal).
În anii următori, Dorel Vişan a jucat în filmele "Magnatul" (2004) şi "Sistem nervos" (2005). În paralel cu activitatea sa artistică de pe scena Teatrului din Cluj şi din filme, a fost şi director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj, precum şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din acelaşi oraş.
„În existenţa noastră trebuie să ne primim porţia de foarte bine şi porţia de foarte rău. Aşa este planificarea acestei existenţe şi puterea noastră de a o corecta este foarte mică. Cred că valorile lumii se împuţinează. Trăim într-un fel de realitate falsă, un fel de realitate a fiecăruia pe care o ducem berbeceşte aşa.
Când ne corectăm, aproape întotdeauna este prea târziu. În natură totdeauna există o compensaţie care balansează între darul pe care ţi-l dă Dumnezeu şi defectele pe care ţi le dă tot Dumnezeu. Lucrurile frumoase niciodată nu durează. Este o repetare care împlineşte o măsură, a începutului, a drumului şi a sfârşitului”, povesteşte actorul.
„Sunt mai multe roluri la care ţin, fiecare împlineşte ceva. Când am făcut «Iacob» am avut multe discuţii cu Mircea Daneliuc şi am avut mare noroc că l-am întâlnit, pentru că poate amândoi am văzut în Iacob omul care nu acţionează şi nu lasă nimic în urma lui. Aproape că fiecare dintre noi putem spune ce am scris eu în caietul program: Iacob sunt eu! Acesta e blestemul neamului nostru de a striga şi a ne burica, iar a doua zi ne pare rău şi pupăm mâna naşului. Ipocrizia omului are foarte mare încrengătură. Din această cauză sufletul omului e greu de descifrat. Acum se manifestă la noi un lucru foarte periculos numit indiferenţă. Inclusiv faţă de cultura noastră. Teatrul românesc bâjbâie, uitându-şi misia.
„Am scris psalmi pentru că m-au încărcat cu un anumit fel de a înţelege viaţa, cu un anumit fel de înţelegere, de care vorbeam, şi pe care l-am predat mai departe copiilor mei, studenţilor mei, prietenilor şi aşa mai departe, tuturor celor care au vrut să primească. Ca un fel de motto al vieţii mele a rămas vorba mamei, o femeie foarte simplă, dar trăitoare în mediul acela unde relaţia cu Dumnezeu era altfel, «Copile, cine nu te iubeşte nu te merită!» Pe cei care nu mă iubesc, eu nu-i urăsc, dar singuri se îndepărtează. Cred că de aici vine acea vorbă «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi».
Aproapele tău nu este semenul tău, nu omul în general, ci este omul care are aceeaşi conştiinţă cu tine, omul care merge pe aceleaşi căi. Pe acela trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Pe omul care merge pe alte căi nu poţi să-l iubeşti, pentru că nu ai aceleaşi scopuri. Scopul vieţii este şi scopul omului, de a crea mereu fericire pentru el şi pentru semenii lui. Şi relaţia cu Dumnezeu. Fără aceste două scopuri, viaţa nu are nici o valoare”, spune Dorel Vişan.
„Oamenii consideră aşa, la prima mână, că libertatea este posibilitatea de a face ce vor, dar libertatea este posibilitatea de a face ce trebuie. Aş putea spune chiar că libertatea este conştiinţă şi conştiinţa este libertate. Omul poate fi liber numai când se cunoaşte pe sine, când se stăpâneşte pe sine, când nu mai depinde de nici o dorinţă, cum spunea Seneca, de nici o acţiune, ci coboară soarta la el. Atunci este omul liber. Ceea ce se întâmplă astăzi cu libertatea este o mare confuzie. Lumea nouă îndeamnă mereu pe om să fie liber într-o formă în care îl răscoleşte spre anarhie şi nu spre libertate. Din cauza asta s-au schimbat foarte mult relaţiile care se bazează pe iubire”, mărturiseşte Dorel Vişan.
Nu poţi scrie despre un om aşa cum este actorul Dorel Vişan decât cu sufletul la gură, atent ca să nu uiţi nimic din ceea ce-l reprezintă, din ceea ce-l compune şi recumpune, perfect aliniat cu trecutul, prezentul şi viitorul. „Profesorii noştri spuneau că actoria, acest exerciţiu al exersării unei vocaţii, nu este o meserie, este mai mult o propovăduire laică. Un artist nu trebuie să facă roluri, ci să reconstituie destine. Asta ne învăţau profesorii noştri. A reconstitui un destin, a face biografia unui personaj cu lucrurile care sunt în spatele textului şi care nu se spun, dar care trebuie să se vadă şi să ai credinţă totală. Acesta este un principiu fundamental al acestei propovăduiri laice. Dacă teatrul şi filmul sunt un fel de altar laic, vorbele care nu se pot spune în biserică nu se pot spune nici în teatru decât într-o anumită formă, aşa cum le-a spus Shakespeare, care a fost genial, care rămâne genial, numai noi îl batjocorim. Lumea aceasta nu o mai poţi comenta, este una atât de sucită şi atât de mincinoasă încât singura soluţie de apărare împotriva ei este să găseşti un colţ al sufletului tău unde să te poţi gândi la dreptatea socială şi justiţia adevărată. În rest omul a devenit un fel de instrument de exploatare, iar artistul un instrument de divertisment. Nu mai are profunzime”, povesteşte Dorel Vişan.
„Secretul prieteniei cred că stă în iubire, pentru că iubirea este fundamentală. Fără iubire, cum spunea apostolul Pavel, nu există nimic. A spus asta într-o epistolă către corintheni, dar i s-a atribuit lui Marin Preda multă vreme, pentru că acesta a reluat-o din sfântul apostol Pavel. Eu am o relaţie spirituală specială cu apostolul Pavel şi când am fost în Corint am vizitat ruinele, unde a predicat acesta, şi m-am urcat chiar pe balconul de unde el a propovăduit. A fost foarte interesant, am simţit o stare specială, locul acela este plin de o energie sfinţită de sfinţenie. Este extraordinar. Am bătut toată lumea şi amfost în locuri pline de sfinţenie precum Roma sau Fatima. Am vizitat lăcaşe cunoscute sau care poartă numele unor mai apostoli ai creştinismului. Poate că de aici a fost şi puterea mea de a scrie aceşti psalmi despre care, de exemplu, Romulus Vulpescu, care în credinţa mea, a fost ultimul nostru cărturar, mi-a scris o postfaţă la carte, pentru că aveam un cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţitului Irinel Bistriţeanul. Şi despre carte a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania. Am nişte lucruri ce au rămas. Am avut nişte relaţii speciale, pentru că ai deschis problema iubirii, care într-adevăr este deschisă şi nu cere nimic în schimb. Iubirea de mamă, de exemplu, copiii nu o înţeleg. O mamă niciodată nu va cere copiilor ceva pentru iubirea pe care le-o poartă, copiii vor cere ceva, dar mamele nu. Relaţia cu creaţia, cu viaţa. Numai acolo se poate crea viaţă, în trupul mamei, aşa e lăsat de la început. Acolo este binecuvântarea, de aceea zona aceea se numeşte hara”, afirmă actorul.
„La mine în sat, Dumnezeu făcea parte din familie. Fără Dumnezeu nu se putea face nimic. Ţăranii nu începeau să mănânce dacă nu pomeneau pe Dumnezeu, nu sfârşeau masa dacă nu-L pomeneau din nou şi mulţumeau. Erau tot timpul sub presiunea naturii, care putea o dată să se desfăşoare printr-o grindină sau prin ceva rău şi să distrugă toată munca de un an, să nu mai ducă acasă nimic. Atunci oamenii se rugau şi trăiau cu această credinţă, cu această relaţie cu Dumnezeu, pentru că acolo îşi găseau alinarea, acolo îşi găseau relaţia cu natura. Legile erau cele ale naturii. Omul şi-a făcut între timp alte legi pe care să le încalce. Ca un fel de motto al vieţii mele a rămas vorba mamei, o femeie foarte simplă, dar trăitoare în mediul acela unde relaţia cu Dumnezeu era altfel, «Copile, cine nu te iubeşte nu te merită!» Pe cei care nu mă iubesc, eu nu-i urăsc, dar singuri se îndepărtează. Cred că de aici vine acea vorbă «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Aproapele tău nu este semenul tău, nu omul în general, ci este omul care are aceeaşi conştiinţă cu tine, omul care merge pe aceleaşi căi. Pe acela trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Pe omul care merge pe alte căi nu poţi să-l iubeşti, pentru că nu ai aceleaşi scopuri. Scopul vieţii este şi scopul omului, de a crea mereu fericire pentru el şi pentru semenii lui. Şi relaţia cu Dumnezeu. Fără aceste două scopuri, viaţa nu are nici o valoare. Pentru că vorbim de valori. Trăim într-o lume în care scara valorilor este inversată, mai ales aici, la noi, lucrurile arată altfel decât e normal. Oameni remarcabili sunt trecuţi cu vederea, iar cei pe care nimeni nu dă doi bani sunt ridicaţi în slăvi. Oare valorile noastre creştine, cele câteva care ne-au mai rămas nouă, ca popor, vor fi folositoare familiei europene cu care tot încercăm să ne încuscrim?
Valorile nu se supun unor legi. Ele au legile lor. Nu poţi încadra un om valoros într-o anumită cadratură. El se încadrează singur. Ca şi geniu. A crede că ceea ce este adevăr în sufletul tău este adevăr în sufletul celorlalţi asta înseamnă într-o formă genialitate. Asta înseamnă valoare în gândire. Noi am avut şi avem în continuare foarte multe valori, pentru că pământul acesta este sfânt”, susţine Dorel Vişan.
„Din păcate noi fiind un neam la răscruce de vânturi, peste care au trecut atâtea popoare năvălitoare şi fiecare a lăsat şi a luat câte ceva de aici, ne-am format la margine de drum să zic aşa. Românul este fluctuos în felul de a gândi şi în conştiinţa lui. Se schimbă foarte repede deşi fundaţia este bună, dar schimbă celelalte lucruri. Românul e influenţabil, toţi fanarioţii care au domnit peste noi au lăsat urme şi avem o formă fanariotardă de a ne manifesta. Am fost ba franţuziţi, ba rusiţi, ba engleziţi, ungurizaţi, germanizaţi, iar românului i-a plăcut să facă temele stăpânului. Astăzi uite cum ne batjocorim limba. În special, generaţia tânără care nu mai are conştiinţa limbii române şi a iubirii faţă de ţară, foarte repede s-au înstrăinat. Mă doare când îi aud folosind alte cuvinte care nu sunt mai frumoase decât corespondentele lor în limba română. E mai frumos să spui slujbă sau serviciu decât job. Odobescu spunea că într-o ţară în care sunt prea multe cuvinte străine se fac primii paşii spre pieire şi uite că nu învăţăm din marii noştri luminaţi, marii noştri dascăli, marile noastre valori. Mă uit la teatru şi la film unde am o oarecare specializare, cât de mult s-a îndepărtat teatrul de misia lui, de a fi dialog între oameni, de a propovădui cum a spus Aristotel, dar şi marii cărturari, de a potoli patimile oamenilor prin învăţături.
Noi nu potolim, noi răscolim patimile oamenilor. S-au făcut mari modificări pentru că au dispărut apărătorii limbii române, valorile care să apere valoarea. Au devenit valoroase lucruri care nu erau nimic. Eminescu spunea «Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol/numesc sfânt, frumos şi bun ce nimic nu însemnează,/ îşi împart a lor gândire pe sisteme diferite». Or, noi nu avem nevoie de sisteme.
Sistemul e unul singur: Omenia. Aşa spunea Blaga «Omul creează atât timp cât rămâne om». În momentul când nu mai e acolo, el nu mai creează decât lucruri contrare iubirii. Cine mai spune «Patria mea e limba română», cum a spus Nichita Stănescu? Cine o mai apără? După plecarea în infinit a profesorului George Pruteanu n-a mai fost nimeni. Nu mai vorbeşte nimeni de limba română. Este trist. Aici e necazul, dar probabil că merităm această soartă”, a încheiat Dorel Vişan.
Senatorul melcilor
Data şi locul naşterii: 23 iunie 1937, comuna Tăuşeni, judeţul Cluj
-Familie: văduv, după moartea Mariei Vişan, în 1993, împreună cu care are trei fii
Studiile şi cariera:
- 1965: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti
- 1974: primul film, „Păcală" (rolul Călăului)
- 1987: „Moromeţii" (Tudor Bălosu)
- 1988: „Iacob" (Iacob)
- 1992: „Balanţa" (Preotul)
- 1995: „Senatorul melcilor" (senatorul Vârtosu)
- 2002: „Occident" (poliţistul)
- A realizat în total aproape 70 de filme.
- Locuieşte în: Cluj.
Se încarcă comentariile...
