Că recomandându-l prietenilor şi sfătuindu-i ca nu cumva să îl piardă, nu rişti defel ca după ce au făcut-o să îţi arunce priviri încărcate de reproşuri ori să îţi ceară, pur şi simplu, să le decontezi contravaloarea biletelor. Dimpotrivă.

Acţiunea piesei scrisă de Alan Benett se petrece cândva în anii ’80 într-un liceu din Anglia. Un liceu fără îndoială bun, dar nicidecum unul de elită. Liceu al cărui director vrea performanţe, însă nu deoarece şi-ar iubi foarte tare elevii, nu fiindcă ar fi din cale afară de preocupat ca viitorul lor să depăşească limitele previzibilităţii, ci pentru că aşa ar fi cât de cât sigur că îşi va asigura continuitatea în funcţie. Absolvenţii liceului în cauză visează, ca orice alt licean din ţară, să fie admişi la Cambridge sau la Oxford, dar mai toţi sunt conştienţi că nu vor fi primiţi decât la universităţi mult mai puţin celebre.

Nu ştim cum sunt toţi profesorii şcolii cu pricina, dar cei pe care îi vedem pe scenă, bătrânul profesor căruia toată lumea îi spune Hector, deşi cu toţii ştiu că numele lui e cu totul altul, şi doamna Lintott s-au obişnuit în primul rând ei înşişi cu statutul de „funcţionari didactici”. Cu toate că în realitate lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Fără doar şi poate, atât dl. Hector cât şi doamna Lintott au fost cândva studenţi buni, se vede şi acum că sunt tobă de carte. Au ales să lucreze în învăţământ cu speranţa că o vor face până când se va ivi ceva mai bun. Or, fie pentru că acel „mai bun” nu s-a ivit, fie pentru că nu au ştiut ei să îl bage în seamă şi să profite de el, provizoratul de odinioară s-a transformat în certitudini cotidiene plicticoase, în zile egale unele cu altele. Şi unul, şi celălalt îşi fac datoria conştiincios. Elevii se amuză cu măsură pe seama ticurilor şi slăbiciunilor omeneşti ale fiecăruia, tolerează chiar şi ceea ce în societatea americană din anii ’80 nu prea era tolerat fiindcă nu fuseseră încă descoperite binefacerile gândirii politic corecte, îi preţuiesc şi îndrăgesc. Relaţia dintre ei e una amicală, nicidecum una de forţă. Lucruri pe care Bennett le-a surprins cu maximă acuitate şi cu multă verosimilitate şi autenticitate, deloc edulcorat şi defel înzorzonat.

Calmul vieţii de zi cu zi din şcoala respectivă e tulburat cu măsură doar de venirea unui profesor mult mai tânăr, încă suplinitor, pe nume Irwin. Metodele sale de predare sunt cu totul altele decât cele ale mult mai vârstnicilor săi colegi. Convingerile lui, cel puţin pe faţă, complet diferite, previzibilului cotidian el opunându-i şocul dorit a fi cotidian. Culturii şi citatului tânărul domn Irwin le opune eterna căutare a originalităţii. Şi aceasta pentru că, în opinia sau, mai curând şi mai exact, în vorbele lui, doar originalitatea şi nu „gablonţurile culturale” poate asigura succesul în viaţă şi succesul la admitere.

Tulburarea nu ţine nici ea prea mult. Căci antagonismele dintre dl. Hector şi dl. Irwin sunt mai puţin categorice decât s-au manifestat ele în primele zile, radicalismul tânărului mult mai flexibil şi mai înţelept decât ne lăsau să credem aparenţele. Tânărul mai puţin teribilist decât vrea el să pară. Când ajung să îşi împartă cursurile, cei doi se completează reciproc, să se admire fără să şi-o spună, iar rezultatele nu întârzie să apară.

Povestea aceasta, banală şi simplă, e spusă de piesa lui Bennett cu mult mai multă savoare decât am făcut-o eu în rândurile de mai sus. E plină de nişe, tot atâtea ocazii de a ni se mai spune câte ceva despre câte un personaj şi sufletul lui. Aşa încât The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu e mai mult decât o rememorare a „anilor tinereţii noastre”, decât o dezbatere dramatică despre metode de predare şi metode de dobândire a succesului, ba chiar de parvenire în viaţă, chiar cu preţul unor mici minciuni şocante, ori despre relaţiile dintre profesori şi elevi.

În faptul de a fi identificat acel „mult mai mult”, de a-l fi adus pe scenă cu emoţia necontrafăcută aferentă rezidă meritul principal al regizorului Vlad Cristache. Emoţie pe care o regăseşti peste tot. În jocul actorilor, în marea lor majoritate încă foarte tineri, în cântecele mai vechi sau mai noi pe care fie ei, fie Mihai Dinvale, remarcabilul interpret al profesorului Hector, ni le reamintesc ba parodic, ba cu implicare, în întâmplările, în accidentele, în disputele repede uitate, în glumele şi bârfele nevinovate din al căror amestec se zămisleşte, la urma urmei, farmecul anilor de şcoală. Cu colegii-vedetă, aşa cum sunt cei interpretaţi de George-Albert Costea, Alexandru Ion sau Gabriel Costin, cu colegii înţelepţi precum cei aduşi în scenă de Cezar Grumăzescu şi Mihai Conrad Mericoffer, cu colegii cărora nu le prea place cartea dar care se salvează fiindcă fac sport de performanţă, precum Rudge, interpretat de Dan Clucinschi, ori cu colegii pur şi simplu „de gaşcă”, aşa cum sunt cei siluetaţi de Alexandru Voicu şi Radu Meteucă. Cu profesoare care par că s-au împăcat cu ideea că nu mai au dreptul la nici măcar un vis fără ca pentru asta să devine domnişoare Cucu, aşa cum e doamna Lintott , jucată de Daniela Ioniţă-Marcu, cu directori arivişti şi stupizi cum e cel creionat fără exagerări inutile de Cristian Nicolae şi cu profesori altfel, revoluţionari, în primii ani de carieră, cum e Irwin, fără cusur interpretat de Radu Iacoban.

Am început aceste însemnări evidenţiind ce aş spune dacă nu aş fi critic de teatru. Însă critic de teatru fiind şi profesor de franceză fiind, nu pot să nu preiau cele spuse de spectatorul obişnuit şi îndrăgostit de teatru care (încă) mai sunt, dar şi să observ că poate nu ar fi fost defel rău ca spectacolul să se prezinte un pic mai strâns (şi ar fi putut fi măcar cu vreo zece minute) şi că ar fi fost sigur de dorit ca pentru cuvintele şi frazele rostite în limba franceză de tinerii actori cărora nu pare a le fi deloc simpatică francofonia să se fi cerut sprijinul unui consultant de specialitate.   

Teatrul „Excelsior” din Bucureşti- THE HISTORY BOYS. POVEŞTI CU PARFUM DE LICEU de Alan Bennett; Traducerea: Vlad Cristache; Regia şi scenografia: Vlad Cristache; Cu: Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu; Cristian Nicolae, George Albert Costea, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Mihai Conrad Mericofer, Dan Ciucinschi, Alexandru Voicu, Radu Mateucă; Data reprezentaţiei: 9 iunie 2015