Regizorul Andrei Şerban, la aniversare: "Academia Itinerantă Andrei Şerban şi-a oprit activitatea, o dată cu intervenţiile politice intempestive de la ICR"

Regizorul Andrei Şerban, la aniversare:

Andrei Şerban, în biroul său de la Columbia University     FOTO: Vali Mirea

Celebrul regizor de teatru, Andrei Şerban, împlineşte astăzi 70 de ani. Adevărul.ro publică, în exclusivitate, gânduri ale regizorului despre workshopurile pe care le-a susţinut în anii trecuţi cu tineri actori în cadrul Academiei Itinerante "Andrei Şerban", proiect momentan îngheţat din cauza situaţiei de la Institutul Cultural Român (ICR). Un volum despre aceste workshopuri ale reputatului artist va fi publicat de Editura Nemira.

Adevărul.ro publică fragmente din textul lui Andrei Şerban, care va apărea în volumul care îi va fi dedicat regizorului despre workshopurile susţinute în România, în cadrul Academiei Itinerante "Andrei Şerban".
 
"Cand, impreuna cu Corina Suteu, am avut initiativa de a institui ateliere de creatie teatrala, in special pentru tineri, ea mi-a propus ca titlu: "Academia itineranta". Itinerant… cuvantul mi-a amintit de viata nomada a actorilor, de calatoriile reale sau imaginare ale trupei lui Moliere, sau ale trupelor de Commedia dell'arte, improvizand in diferite locuri neteatrale; iar alaturat de cuvantul Academie, mi-a evocat scoala peripatetica a lui Aristotel, in care invatatura se facea in miscare. Ideea unei academii teatrale itinerante corespundea unei orientari educative diferite, experimentale, pe care o gaseam foarte necesara atunci, ca si acum.
 
In primul rand  mi-am propus sa dezvoltam un climat de incredere, in care tinerii artisti se intalnesc sa caute ceva diferit de tot ce le e cunoscut. Deviza ar putea  fi: "sa ne intalnim nu ca sa gasim ce stim deja, ci ca sa cautam ce nu stim". Avem cu totii nevoie, la orice varsta am fi, sa descoperim ce inca nu stim, atat despre noi, cat si despre relatia cu ceilalati.
 
Au trecut de atunci mai multi ani.  Privind acum in urma, dupa patru editii de ateliere, imi dau seama ca ceea ce  ne-am propus sa facem a avut o semnificatie speciala, care trece dincolo de domeniul profesiei si are relevanta nu doar pentru teatru, ci pentru viata, dovada fiind interesul si entuziasmul celor care au avut sansa sa participe (caci nu am putut raspunde si onora  toate cerintele, numeroase, care s-au inmultit de la o editie la alta).  Atelierele "Academiei" nu au fost deschise exclusiv  actorilor, regizorilor, scenografilor sau muzicienilor, ci tinerilor in spirit si din alte profesii (varsta biologica nefiind o limita).
 
Echipa de la ICR, condusa de Corina Suteu, sub presedentia lui Horia Patapievici, a inteles importanta acestei initiative orginiale si neconventionale, a initiat-o si a sustinut-o cu entuziasm. Le sunt recunoscator tuturor si in numele participantilor. Apreciez si aportul Teatrului National Bucuresti si al Centrului Sava, care au colaborat cu ICR pentru realizarea editiilor de la Ipotesti si Mogosoaia.
 
Desi Academia Itineranta si-a oprit deocamdata activitatea, odata cu interventiile politice intempestive care au perturbat, total nemotivat, ICR si au stopat programele sale excelente, multi tineri isi anunta dezamagirea fata de perspectiva unei veri fara ateliere si speranta ca vor fi reluate cat mai curand. Interesul lor e un semn foarte incurajator.
 
                    
                                        **************
 
La inceputul oricarui atelier nimeni nu pare sa stie de ce a venit, toti se uita unii la altii, mirati sau putin speriati. Unii zambesc ca sa-si dea curaj, cativa se cunosc intre ei, altii nu, dar in ochii fiecaruia se citeste confuzia. Fiecare se intreaba: oare de ce ne-am intrunit, ce naiba facem aici, de ce suntem aici?!
 
FOTO: Daniela Dima
 
Si de fiecare data incerc sa-i asigur pe acesti "nelinistiti" ca am calatorit pana la Ipotesti, Horezu, Muntii Apuseni sau Mogosoaia, fiecare venind de altundeva, ca sa cautam ceva ce nu stim: o provocare aproape imposibila, caci pentru cateva zile, traind si lucrand impreuna, incercam un mod de a face teatru care e viu si ne atinge.
 
Cat timp suntem aici, sa nu ne gandim la ce va fi maine. Sa uitam pentru cateva zile tot ce tine de trecut, cat si de viitor, sa traim in acest moment. Teatrul e legat de prezent, deci sa lasam efortul fiecarei clipe sa absoarba toata energia noastra ca sa ne simtim liberi sa cautam, sa experimentam.
 
Daca acceptam ca ne aflam in fata neobisnuitului, ca tinerii lui Mozart din Flautul fermecat, ne supunem voluntar unor incercari, sa trecem prin probe, similare intr-un fel cu cea de foc si apa, iar pentru asta trebuie sa facem primul exercitiu de concentrare, sa invatam sa fim calmi.
 
Si prima conditie a cantonamentului sever de atelier, (care ne scoate din obisnuinta, in special pe cei din teatru, care ne culcam la ore mici) e trezirea-soc de dimineata, la ora 5:30. Lucrul in ateliere incepe odata cu rasaritul soarelui in plina vara si se termina noaptea la ora 11 cu un exercitiu in cerc in mijlocul padurii. Daca din prima dimineata te trezesti si te intrebi "chiar sa ma scol sau sa mai dorm cinci minute?" esti deja pierdut. Vei adormi si vei rata primele exercitii de pregatire. In cazul asta nu e bine sa te intrebi. La 5:30 sari din pat pur si simplu. Vei descoperi ca efortul tau va fi recompensat, caci pana la sfarsitul zilei vei gasi elanul necesar sa lucrezi constant fara sa obosesti.
 
Treptat se adevereste ca nimeni nu a venit aici ca sa repete ce stia deja. Dimpotriva, cu cat esti mai dornic sa intalnesti conditiile speciale, sa fii fata-n fata cu dificultatea, cu atat ai mai multe sanse sa inveti ceva nou. Ramanand acolo unde esti, fara sa iti asumi riscuri, nimic nu se intampla. Ca sa treci prin foc si apa ai nevoie de o forta, de o alta energie, nestiuta.  Pentru asta tot trupul are nevoie sa se mobilizeze.
 
 
 
FOTO: Daniela Dima
 
                           *******
        
La Horezu, dupa vizite la Targu Jiu si  Hobita, am inceput prin a lucra pe teme propuse de George Banu si Tatiana, cu titlul "impresii despre Brancusi", pe care actorii le-au folosit ca pretext pentru o investigatie personala in viata si opera marelui artist. Acest work in progress a ramas nefinisat, dar sper ca subiectul Brancusi va inspira intr-o zi un material cu adevarat teatral. Apoi am facut improvizatii bazate pe lecturi din proza scurta contemporana romaneasca, am adaptat liber diverse basme populare sau dupa Creanga, pe care actorii le-au inscenat cu o imaginatie deliranta, fie in ograda casei unde eram cazati, cu acordul entuziast al proprietaresei, jucand printre gaini si pui si rate, sau pe terenul viran din spatele bisercii din colt, in clasele si in sala de sport a liceului local, pe o colina, ori pe podul de peste  parau, la marginea comunei. Lia Bugnar a conceput, impreuna cu o mica echipa, o adaptare  dupa Steaua fara nume a lui Sebastian, jucata cu aplomb la diferite etaje ale resedintei noastre, prin dormitoare, pe acoperis, pe strada. Enumerand acum tot ce s-a intreprins, pe langa antrenamentul riguros si exercitiile de dimineata, lecturile si discutii zilnice, sunt uimit ca am fost impreuna (in jur de 20 de persoane), doar pentru 10 zile. De obicei, intr-un teatru, un proiect atat de amibitios ar lua cateva luni. Inca o data, munca in atelier si-a dovedeste eficacitatea. Nciodata intr-o institutie de stat nu s-ar putea forma, ca aici, o mini-comunitate umana si artistica prin care fiinta sensibila a actorului sa-si recapete drepturile. Ca sa folosesc cuvintele frumoase ale unei actrite: "de aici plec cu dorinta de a colabora cu cei care, nefiind prizonierii nici unei scoli, vor sa invete sa stapaneasca secretele tuturor scolilor". (....)
 
 
 
FOTO: Daniela Dima
                                 
 
La Ipotesti am plonjat, cum era normal, in opera si viata marelui poet. Toate locurile in care am fost cu Academia itineranta au fost incarcate de o energie speciala, dar nicaieri atat de vibranta ca la Ipotesti. Cand participantii galagiosi, sositi din capitala dupa ore lungi de drum, au debarcat din autobuz, am stat impreuna cateva minute in tacere sub cerul plin de stele --  acelasi cer sub care a stat si Eminescu in copilarie. Nimeni nu a mai simtit nevoia sa vorbeasca dupa aceea; am mers cu totii in noapte pe urmele poetului, pe langa casa copilariei, pe langa cimitirul cu mormintele parintilor si biserica veche, pe langa  copacii batrani, al caror fosnet il auzise si poetul.
 
 
                             ********
 
La Mogosoaia, Palatul Brancovenesc, protejat din toate partile fie de ziduri vechi cu turnuri de aparare, ori de lac sau de padure, mi-a inspirat atmosfera medievala shakespeariana si mi s-a parut o provocare interesanta sa exploram aceste locuri prin intermediul actiunii teatrale. Iata, mi-am zis,  o sansa pentru participantii la atelier, nu doar actori, ci si regizori si scenografi, sa lucreze folosind imaginatia, care e instrumentul cel mai important in teatru. Nu e vorba despre acea imaginatie visatoare, artificala si chiar daunatoare, ci de o imaginatie mult mai intensa, care activeaza si implica toata fiinta; sa simti ca esti prezent in acest loc, altfel decat turistii din jurul nostru, ca esti martor, ca faci parte din ceva care a avut odata viata, ca esti in   dialog cu invizibilul --iata o provocare "imposibila". Cum sa fii pregatit, deschis spre ce nu stii?
 
 
                            *********
 
In timpul improvizatiilor pe texte, nu abandonam totusi exercitiile, unul dintre cele usor de inserat in orice moment fiind acela de atentie colectiva prin numarat, care a devenit popular de cand Peter Brook l-a descoperit: sa numaram, stand in cerc, de la unu la douazeci, astfel ca fiecare cifra sa nu fie pronuntata simultan de doua sau mai multe persoane. Asta cere o anumita concentrare - nu una plina de tensiune, ci acea concetrare relaxata, care duce la o ascultare atenta. Oricine poate sa inceapa, oricine poate sa continue numaratul, dar nu in acelasi timp. Daca se suprapun doua sau mai multe voci, trebuie reinceput de la unu. Nu e nici o rusine sa gresesc, reiau fara agitatie, fara comentarii.
 
Astfel invat sa ascult intervalul de tacere, sa fiu atent la ceilalti, sa-i simt. In tacere se naste aceasta misterioasa gandire in comun, atat de utila celor care lucram in teatru. Incepem din nou: unu, doi, etc.. Tacerea e ghidul, iar cand ajungem pana la 20, nu e deloc intamplator.
 
   FOTO: Daniela Dima
                                 
Si pentru ca am lucrat toata viata cu Cehov, autorul tacerii, pot sa fac urmatoarea remarca: exista o demarcatie foarte fina, o balanta intre taceri si cuvinte, despre care in repetitii discut mereu cu actorii: care e durata unei taceri, ce leaga tacerea de urmatorul cuvant? Observam ca daca tacerea e prea lunga, cuvantul care urmeaza e mort. Cand pauza intre cuvinte e prea scurta, cuvintele care urmeaza par prea grabite, neconvingatoare.  Care  e  ritmul natural si just prin care se scurge viata insasi? Care e  forta activa a tacerii? Acel tempo just e sugerat de geniul lui Cehov, dar nu e deloc usor sa-l gasim. Un exercitiu ca cel descris mai sus ne ajuta sa intelegem ceva foarte simplu: ca avem nevoie sa ascultam  activ tacerea.
 
                 
In modul cel mai modest si umil cu putinta, in micile noastre incercari de comunitati de foarte scurta durata, am vrut sa ne inspiram din acele exemple ilustre, si, incurajati de cei ce ne-au precedat, sa experimentam liber cu intentia
 
1) de a dezvolta un nou mod de a lucra impreuna si
 
2) de a simti, din cand in cand, ca e posibil sa facem parte din ceva care e mai presus decat fiecare dintre noi. Sa servim, cu alte cuvinte, viata, teatrul, pe celalalt, altceva decat micul nostru interes, decat propria vanitate.
 
Lecturile zilnice, ascultate cu o intensa atentie, caci corespundeau experientei tocmai traite de fiecare acolo, erau alese din surse diferite, fie teatrale (Grotovski, Brook sau Tratatul despre No al lui Zeami), filosofice, ori spirituale.   
Fragmente din Meister Eckhart, despre experienta in comunitate, au vibrat puternic in fiecare din cei prezenti: "de te-ai vedea pe tine insuti in toti si pe toti in tine insuti...ca si cum ti-ai vedea sinele tau in toate fiintele si toate fiintele in sinele tau...ce le oferi celorlalti, iti oferi tie; atunci sinele este al nostru". Unul dintre actori a intrebat, adanc miscat: "Cum sa-i iubim pe ceilalti si cum sa ne iubim pe noi insine? -  intrebarea e aceeasi, atat in viata cat si in teatru!"
 
Nimeni nu s-a grabit sa raspunda, dar cu totii am preluat intrebarea in tacerea, devenita familara.
 
                          ********
 
Toti cei care au participat la aceste ateliere ar fi vrut ca ele sa nu se incheie. Fiecare a facut eforturi mai mari decat se credea capabil, dar nimeni nu era obosit, cu totii ar fi dorit sa continue. Ca sa evit alunecarea spre sentimentalitatea inaintea urcarii in autobuz, am propus o ultima lectura din notele luate la un atelier cu Brook:
 
"Sa ne imaginam ceva ce nu vedem prea des, un obiect care in evul mediu era mereu prezent--clepsidra. Ea rastoarna nisipul, de la un capat la altul, fir cu fir, pentru ca tu sa-ti dai seama concret ce inseamna cu adevarat timpul. In evul mediu clepsidrele erau peste tot prezente ca sa le aminteasca oamenilor ca viata e foarte scurta. Si in consecinta ca nu e timp sa pierzi nici o clipa. Trebuie sa platesti pentru ce ti s-a dat, prin efortul tau, prin munca ta. In orice forma de spectacol, fie teatru, film, dans, muzica, arta vizuala, exista la orice pas acest memento mori: timpul se scurge, in fiecare clipa, atat pentru tine, cat si pentru spectatori, timpul se scurge, in mod egal, pentru toti. Si fiecare fir de nisip conteaza. Trebuie sa-ti amintesti de clepsidra, daca o ignori, o faci luandu-ti propriul risc".
 
Brook vorbeste despre un adevar greu de acceptat: foarte des avem impresia ca timpul e etern la dispozita noastra si lasam pe maine ce am putea face azi. La ateliere s-a lucrat intens, fara sa amanam nimic, fiecare fir de nisip al clepsidrei a fost valorificat la maxim".

TEXT: DE ANDREI ŞERBAN
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: