- Andrei, mi-ai povestit odată că ai promovat examenul de Bacalaureat cu o notă foarte mare. Cum te-ai defini acum când au trecut de la acel moment aproape zece ani? Un elev bun sau un tocilar? Cineva care învăţa de plăcere sau de gura lumii?

- N-am luat Bac-ul cu o notă mare, l-am luat cu nota maximă - 10! Şi sunt mândru de asta, mai ales că am fost la profil matematică-informatică intensiv. Lăsând orgoliul şi gluma la o parte, nu mi-a ajutat la absolut nimic. Tocilar n-am fost niciodată, ci mai degrabă speculant, învăţam în clasă, eram de regulă atent, nu-mi prea făceam temele acasă, le mai copiam în pauze. Am o memorie foarte bună, cred că asta m-a salvat. Şi capacitatea de a bate câmpii aparent la subiect. Să ştiţi că această „capacitate” a ţinut şi în facultate. Am luat zece la un examen pentru care nu citisem despre subiectul extras, intuind nişte aspecte pe lângă câteva informaţii care-mi parveniseră urechistic. Prietenii mei ştiu că am o memorie de elefant, mai ales legată de relaţiile interumane.

Când repet, îmi place să fiu foarte pregătit în faţa actorilor. E o formă de respect total faţă de meserie şi colegi. În permanenţă, încerc să învăţ noi lucruri despre mine în raport cu oamenii alături de care lucrez. Aici încă mai am probleme, la a citi persoane. E cumva şi firesc într-o lume atât de histrionică. Dar, ca să răspund, învăţ/caut/lucrez doar de plăcere, altfel mintea mea pur şi simplu nu acceptă informaţiile nefolositoare. Gura lumii are forţă doar dacă o credităm, iar eu nu fac asta absolut deloc.


FOTO Nicu Cherciu

- Ştiu că o bună bucată de vreme atât tu cât şi familia ta aţi trăit cu gândul că vei îmbrăţişa o altă profesie - aceea de arhitect. Ce anume s-a întâmplat încât ţi-ai schimbat aproape peste noapte decizie? Datorează ceva regizorul de azi Andrei Măjeri posibilului arhitect omonim? Dacă da, de ce nu îţi asumi sarcina de a semna scenografia propriilor spectacole?

- Este adevărat, m-am pregătit pentru Arhitectură. Am schimbat total direcţia la jumătatea ultimului an de liceu. Câţiva actori ai trupei Teatrului Dramatic Elvira Godeanu (Simona Urs, Cosmin Brehuţă şi Mădălina Ciobănuc) coordonau trupa Colegiului Naţional „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, unde eu eram elev. Am luat castingul pentru echipa lor, m-am îndrăgostit de ce făceam acolo şi am decis că îmi doresc teatru, mai precis regie. Anul acesta voi reveni la Tg. Jiu, de data asta pentru a monta un text propriu.

Pe undeva, simţeam că arhitectura e cam statică pentru mine. Nu mă incita atât de mult ca teatrul. Regizorul Andrei Măjeri (cât de ciudat este să vorbesc despre mine la persoana a treia, şi mai ales numindu-mă regizor) e clar influenţat de artele plastice (în special pictură şi sculptură), domenii care m-au interesat de mic. Mama şi acum glumeşte pe seama banilor băgaţi în toate abonamentele mele la reviste de specialitate. Din cele 10 spectacole pe care le-am făcut de la terminarea masterului (şi din care aţi văzut vreo nouă, dacă nu mă înşel) am semnat scenografia unuia singur („Moarte şi reîncarnare într-un cowboy” de Rodrigo Garcia), dar îmi permit să spun că în toate am adus o contribuţie vizuală majoră, întrucât atunci când decid să montez un text, intuiesc spaţiile, lumile potenţiale (de regulă, vin şi cu un amplu research imagistic). Nu pot porni altfel la lucru. Apoi, ideile de bază sunt îmbogăţite, simplificate, ba chiar deturnate înspre mai bine de scenograf. Am ştiut, spre exemplu, că la „Nunta însângerată” acţiunea se va petrece pe un teren de tenis (în capul meu pământul spaniol arid, portocala ca simbol al Andaluciei, căldura primelor două acte şi obsesia mea ca la nuntă să fie toţi îmbrăcaţi în alb - au dus clar la soluţia asta). La ultimul spectacol regizat, „Meşterul Manole”, i-am spus scenografului Mihai Păcurar că nu-mi doresc nimic realist, că vreau să ridicăm „cortine” mergând în adâncimea scenei şi singurul obiect major arhitectural să fie catapeteasma. De aici, de la aceste intuiţii, excelenţii scenografi alături de care am lucrat au ştiut întotdeauna să potenţeze şi să creeze lumi extraordinare. În timp, lucrând cu oameni aşa buni, mi-am mai înmuiat din compulsivitatea de a verifica chiar totul, de a trece obsesiv pe la ateliere etc. Dar ţin permanent legătura cu ei, la „racordul fin” cum ar spune Lucian Broscăţean (costume: Meşterul Manole). Ador potenţarea reciprocă, sintetizarea ideilor, surprizele pe care ni le facem unii altora punând în dialog aceste două meserii complementare. Tacit, lăsăm, şi eu şi ei, urme ale respectului reciproc în mici soluţii scenice.

Aş menţiona, totodată, ingeniosul şi absolut ignoratul decor al Irinei Chirilă, la spectacolul meu de la Teatrul Municipal Baia Mare – „Dragă doamnă profesoară”, aici pornind de la sugestia unui spaţiu care aseptic, dar şi a gândului că aş vrea să concentrez acţiunea şi în alte încăperi ale casei (baie, bucătărie), pe scurt un univers care să permită invazia. Irina a reuşit să facă asta, ba chiar mai mult. Mă bucur totuşi că a fost deja selectat în festivaluri din Bucureşti (Teen-Fest, FestIN pe Bulevard), dar şi din ţară (Festivalul de Teatru Scurt Oradea).

Cred că încă nu am curajul să-mi asum partea scenografică, deşi intuiesc că o voi face la un moment dat. Mă panichează unele impedimente tehnice, deşi adesea vin cu soluţii inventive şi practice şi în acest sens. Mă bate gândul să fac un master de scenografie. Dar n-aş vrea să mă transform în vreun Johannes factotum şi nici nu mi-aş face mie scenografiile. M-ar intriga să concep decorul, dar mai ales costumele spectacolelor altor regizori.


FOTO Nicu Cherciu

- Răspunsul tău îmi sugerează alte două întrebări. Eşti un regizor de factură baroc? Eu aşa aş zice, ţinând cont că am văzut, cum zici, o bună parte dintre spectacolele tale. Şi, a doua, în relaţia cu scenograful te socoteşti vioara întâi?-

- Ar fi aproape imposibil să mă definesc pe mine însumi. Plus că de asta mi-e cel mai teamă, să fiu încadrat. E, pe undeva, o moarte creativă. Mulţi spun că mi-aş concepe spectacolele cu reguli specificului baroc, pentru că aş avea o gândire monumentală, chiar şi în spaţiile mici. Dar cum altfel poţi face teatru? Sunt un foarte bun spectator, merg obsesiv la teatru. Din ce-am văzut eu, cele mai puternice spectacole sunt cele care au o grandoare inexplicabilă (fie imagistică, fie textuală, fie actoricească). Poate că sunt în dialog cu un baroc psihedelic, cu un soi de tensiune imagistică, îmi plac exuberanţa şi detaliile, îmi plac frumosul şi culorile tari. Cred în polifonie, în contrapunct, într-un filon arhaic-folcloric remixat cu tot ce e mai în vogă acum. Sunt atent la artele prezentului, fără a uita cine sunt şi ce simt. Aleg foarte clar ce-mi place şi ce nu, ce culori, ce texturi, ba chiar ce oameni, iar colaboratorii mei fideli au învăţat să îmi citească opţiunile.

Cred totuşi că teatrul, fiind o artă atât de complexă, nu trebuie să complexeze. Caut în permanenţă noi tipuri de emoţie. Recunosc, adesea mă emoţionez la chichiţe intelectualiste, la gesturi irepetabile ale actorilor în repetiţii, la vulnerabilităţi şi rateuri venite din curaj extrem.

Arta este doar pentru curajoşi. Din când în când, mi se mai arată câte ceva la orizont. Şi-atunci tremur şi-mi vine să dansez, şi chiar dansez, dar rar ajung să fie idei care ajung la scenă. Am un filtru de auto-cenzură destul de dur şi-mi place să verific gândurile încrucişându-le, punându-le în dialog. În relaţia cu scenograful, la fel ca în cea cu actorii, dau în funcţie de ce primesc. Până acum am avut noroc. La actori am mai greşit-o, uman mai degrabă decât artistic.


FOTO Emil Chirea

- Ai încercat să devii student la UNATC-ul bucureştean. Nu a fost să fie. Ţi-ai încercat apoi norocul la Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Ai înregistrat un succes fulminant. O medie de admitere foarte mare. Ţi se pare tocmai ok povestea asta, nu crezi că ea trădează şi unele hibe în procesul selecţiei viitorilor studenţi, artişti?

- Media de admitere la Cluj a fost cea mai mare, dar nu foarte mare. Din câte îmi-aduc aminte undeva în jur de nota 8. Dădeam admiterea acolo în sesiunea de toamnă, la rugăminţile părinţilor mei, total neinteresat de ce oferea Clujul şi absolut nepregătit (bibliografia fiind alta decât la Bucureşti). Dar am avut noroc şi mi-a picat ceva ce ştiam foarte bine. Oricum nota generală a fost semnificativ mai mare decât 3.33-ul de la proba scrisă de la UNATC. La Cluj, am avut bursă la toate ciclurile (licenţă, master, doctorat). Nota de la Bucureşti nu o înţeleg nici acum, cred că am avut un examen scris foarte bun. Ştiu să mă autoevaluez precis, iar când nu fac, ştiu sigur pe unde mă aflu. Am luat-o, în timp, ca pe un semn. Jumătatea mea ardeleană îşi cerea tribut. I-am răspuns şi mi-a făcut bine.

Da, din păcate îmi permit să spun că pedagogie de regie nu prea există la noi (cu foarte mici exemple). Marii regizori n-au timp de aşa ceva, iar ce găsim prin facultăţi sunt oameni care îşi epuizează discursul foarte repede. Radu Nica mi se pare un excelent profesor, dar cazurile sunt rarisime.


FOTO Albert Dobrin

- Te ştiu având un constant spirit critic. Un tânăr cu limba ascuţită. Însă nu doar din acest motiv, ci şi pentru că ai deja câţiva ani de profesie, nişte spectacole pe fişa de creaţie, unele dintre ele - multe- succese indubitabile, fiindcă ţi-ai încercat tu însuţi mâna ca posibil pedagog de teatru, te întreb ce ţi se pare bun şi ce rău din procesul la capătul căruia apar pe piaţă regizorii? Ai avut un mentor în şcoală sau în afara ei în adevăratul sens al cuvântului?

- „Andrei Măjeri – pedagog” este o exagerare. În cadrul doctoratului, am avut câteva cursuri la anul de Regie condus de Radu Nica la FTT Cluj-Napoca, dar recunosc, că nu am veleităţi de profesor. Nu înţeleg de ce într-un domeniu vocaţional trebuie să tragi de oameni. N-am nici răbdarea, nici interesul să fac asta. Admiterile ar trebui să fie mai dure, cu probă psihologică şi probă de gramatică, pentru că dai de actori, ba chiar de regizori care fie sunt la limita patologiei sau confundă bovarismul cu histrionismul, fie sunt semi-analfabeţi. Teoretic, ne pregătim pentru un domeniu de cultură, profesionalizându-ne. Practic, lucrurile nu stau chiar aşa de bine.

Mi-am mai pierdut din constanţa critică. N-aş vrea totuşi să devin sec, că n-ar mai fi Măjeri – Măjeri, dacă nu ar avea un radar impecabil de bullshit. Uneori doar mă întristez la lucrurile mici în care se complac unii colegi de breaslă. Totodată, sunt cel mai critic cu mine şi cu spectacolele mele. Pe cât le iubesc până la obsesie când lucrez la ele, sau cum tremur de emoţii la premieră, aşa nu mă mai regăsesc, ba chiar mă dor unele de care m-am îndepărtat ca spirit. O fi semn de înţelepţire, sper!

Teatrul poate oricând să ne înghită. Îl privesc ca pe un căpcăun mare şi neîmblânzit, poate să ne fie prieten sau să ne zdrobească într-o secundă. Mi-e şi frică de el, dar mi-e şi tare drag.

Din nefericire, n-am avut un mentor. Mi-aş fi dorit unul. Am avut câţiva oameni de care m-am agăţat, imediat după facultate. De exemplu, domnul Mihai Măniuţiu, care mi-a deschis porţile Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, instituţie în care am avut deja patru colaborări, lucrând cu excelenţi actori. Sunt, în schimb, mulţi oameni care mă inspiră: actori, scenografi, regizori, spectatori etc.

                                                                       (Va urma)