Andrei Şerban, la dialogurile FestCo: „De cine râdem, de fapt? Râdem de noi înşine. E o bună soluţie să ne vindecăm“

Andrei Şerban, la dialogurile FestCo: „De cine râdem, de fapt? Râdem de noi înşine. E o bună soluţie să ne vindecăm“

Regizorul Andrei Şerban a deschis, marţi seră, dialogurile FestCo, pe scena Teatrului de Comedie

Andrei Şerban a susţinut, marţi seară, în cadrul dialogurilor FestCo, o conferinţă despre rolul comediei în vieţile noastre, despre ce înseamnă pentru un actor să joace comedie. Celebrul regizor, stabilit în Statele Unite şi revenit în România pentru a monta la Teatrul Odeon "Soldatul de ciocolată", după George Bernand Shaw, a subliniat că atunci când e vorba de o mare comedie nu mai e sigur "dacă ar trebui să râdem sau să plângem".

Ştiri pe aceeaşi temă

Redăm, pe adevarul.ro, fragmente din discursul lui Andrei Şerban, susţinut pe scena Teatrului de Comedie:

Comedia, când e bine jucată, produce o stare de bucurie. Comedia degajă o incandescentă energie bună, greu de descris. Când, sub impulsul unui şoc, vedem masca pe care o purtăm în societate (sau chiar în familie) şi ne eliberăm prin râs... totul devine altfel, o expresie a bucuriei de a vedea şi înţelege. Când recunoşti expuse minciuna, ipocrizia, falsul, manipularea, când se ridică norul greu al necunoaşterii, te bucuri de gustul adevărului ca rezultat al unei eliberări de confuzie, de tot ce e artificial, ca să respiri mai uşor, să-i poţi privi pe cei din jur fără să-ţi fie teamă. Dar actorii de comedie nu sunt de obicei prea bucuroşi... de la Buster Keaton şi Chaplin până la Birlic şi Beligan dictonul "ziua vesel, noaptea trist" se adevereşte.

Comicii sunt în viaţă oameni trişti. Dar eu vin din America şi americanii au deviza: be happy, don't worry, relax, be happy, not acting happy, but really happy and enjoy... iată un exemplu bun de urmat: ca, fiind pe scenă, să ai bucurie şi în suflet şi în trup, înseamnă să te eliberezi prin joc de ce te chinuie în viaţă. Comedia umană ar trebui să rezoneze în special acum, în anul Shakespeare. Shakespeare ne transmite un mesaj clar: am scris comedii ca să vă pun în faţă o oglindă în care să vă vedeţi aşa cum sunteţi, să vă cunoaşteţi şi să vă acceptaţi - neîmpliniţi, prizonieri ai fricii... şi totuşi plini de vise şi aspiraţii... Puteţi să vă eliberaţi prin teatru: cunoaşteţi-vă rolul... da, actorule, poţi să devii un om liber dacă înţelegi cum să joci rolul.

Ce înseamnă să joci? Eu joc, je jou, ich spielen, I play in a play... oricare din noi actori, regizori, scenografi, când lucrăm în teatru simţim aceiaşi energie bucuroasă, o eliberare de tensiune, de greoi, ce duce la o stare de uşurinţă, de fluiditate. Încărcat de energia specială a unei premiere mă gândesc cum ar fi să îmi trăiesc viaţa de zi cu zi încărcat de această energie... fluidă, uşoară, luminoasă... În limba engleză light înseamnă două lucruri: uşurinţă pe de o parte, dar şi adâncime.

Nu cred că există în teatru vreo diferenţă între un actor comic şi tragic, atâta timp cât ce exprimă fiecare face parte din efortul de a înţelege, de a experimenta viaţa altfel. Dacă actorul e comic doar ca să facă lumea să râdă, ca să ia doar aplauze, o fi el satisfăcut, dar habar n-are că astfel trădează adevărul vieţii.

Peter Brook face o analogie între un actor şi un orb care e forţat să îşi dezvolte o sensibilitate specială în mers, iar când calcă tălpile lui ajung să simtă într-un fel foarte delicat teritoriul, pentru el acest mers e un fel de a vedea. Dacă actorul la rândul său îşi poate inventa o pereche de ochi în tălpi ca să-şi adauge acel extra-organ sensibil, teatrul este altfel. Pentru Brook actorii ar trebui să fie la fel de sensibili că nişte orbi care văd.

Andrei Şerban a deschis dialogurile FestCo, avându-l alături pe amfitrionul George Mihăiţă. Festivalul Comediei Româneşti se desfăşoară, în Capitală, până duminică         FOTO: Andrei Gîndac

În contrast cu acest ideal, sunt atâţia actori care denaturează arta şi o coboară pe treapta cea mai joasă a trivialităţii. Des mi se întâmplă să văd pe scenă (să nu mai vorbesc de televizor) actori care aparent par plini de viaţă, care au succes enorm, încântă audienţa, dar o fac la nivelul cel mai crud şi ieftin posibil. Şi mi se spune: care e problema domnule? nu vezi cum actorii mustesc de viaţă, aşa cum or fi, cruzi, vulgari, dar prind la public! Dacă au succes, ce mai vrei? Fac ratingbun...

Nu sunt deloc convins... şi nimeni nu poate, în adâncul său, în relaţie cu idealul, să fie satisfăcut cu această situaţie.

De aceea tot ce mă motivează să lucrez, e să găsesc împreună cu actorii ceva ce afirmă, ce dă curaj să continui să cauţi, ce dă speranţă, mai ales azi când e la modă postmodernismul, minimalismul şi alte -isme, mereu într-un spirit cinic sumbru şi sec, lipsit de umor.

Umor... cuvântul ne readuce la rolul comediei:

Când citesc un mare text comic, pot râde mult pentru un timp, râd şi râd... dar apoi nu mai râd! Dacă autorul a intenţionat să descrie situaţia umană în asemenea culori încât nu e sigur dacă ar trebui să râdem sau să plângem?

E o replică în Bărbierul din Sevilla a lui Beaumarchais care spune: "mă grăbesc să râd de tot şi de orice, de teamă să nu fiu obligat să plâng".

Ironia, forţa comediei, în schimb ne permite să râdem şi să suportăm mai uşor realitatea. În unele situaţii limită... şansa de a râde poate fi chiar singura şansă. Comedia dă un pumn în nas mesajului plin de o gravitate prefăcută, comedia e un atac contra laşităţii la nivel naţional şi a solemnităţii devenită predică. E un atac împotriva corectitudinii politice. În comedie eşti obligat să te arăţi prost crescut, să mergi împotriva curentului, să şochezi, să trezeşti, să lupţi, pe cât posibil, contra cinismului, indiferenţei şi frivolităţii ce constituie maşina infernală a degradării.

În comedie, ca şi în tragedie, tema e aceeaşi: umanitatea. Comicul are un teren fertil în tragic. Râdem inconştient când cineva alunecă şi cade pe o coajă de banană. Apoi aflăm că şi-a spart capul.

În dramă nu putem fi niciodată siguri dacă spectatorul a fost convins. Comicul însă acţionează imediat, nu poţi promite spectatorului nici o întârziere, trebuie să aibă satisfacţia unei reacţii pe loc. De cine râdem de fapt? Râdem de noi înşine. Râzând de noi înşine, e o bună soluţie să ne vindecăm. (Fragmente de Andrei Şerban)

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările