Anda Caropol într-un recital cu accente nostalgice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Anda Caropol

Claudiu Sfirschi Lăudat a scris o monodramă despre finalul de carieră al unei actriţe. De fapt despre vraja molipsitoare a scenei cu culisele ei, cu oamenii care-o populează.

Sunt pe lume multe piese cu acest subiect începând cu celebrul Cântec de lebădă al lui Cehov, dar ceea ce le particularizează pe fiecare în parte e tocmai modelul din realitate, fiindcă oricare dintre aceşti autori a avut evident un reper, o biografie care l-a inspirat.

În cazul de faţă, piesa şi spectacolul Repetiţia vieţii mele are în centru portretul unei minunate actriţe din epoca de aur a Teatrului Nottara, pe a cărui scândură mai urcă şi azi: Anda Caropol. În ramele lui, autorul, pasager prin culisele teatrului din bulevard, a găsit inspiraţia unei pagini dramatico-poetice despre patima care-i face pe actorii adevăraţi să nu poată ieşi uşor din lumea reflectoarelor care se confundă cu a lor. Într-adevăr, Anda face parte din această categorie, trăind azi ca şi odinioară bucuria de a fi acolo, în locul acela care e ca o plapumă caldă în zilele geroase. Şi nu numai. Nu e o biografie romanţată fiindcă autorul pune în textul său mult din legenda divelor capricioase în jurul cărora roiesc admiratorii, care trăiesc în iluzia gloriei şi deziluzia realităţii. Eroina trăieşte o repetiţie nesfârşită a unui trecut de succese şi un prezent fără viitor, pentru că piesa pe care o repetă, cu cochetăria celei care nu vrea să-şi accepte soarta, nici nu există în realitate, sau nu există pentru ea. Anda Caropol poate să o reprezinte şi o face cu strălucire, deşi în cariera ei pe scenă şi în culise a fost o vedetă fără fumuri şi hachiţe, un partener loial şi o colegă admirabilă.

Unde se intersectează cu adevărat portretele e momentul generos al evocării propriilor succese, când prin faţa ochilor noştri trec volanele şi zulufii ingenuei de altădată, privirile disperat melancolice ale Ofeliei, cochetăriile falsei iubiri din ochii Fridei (Henric de Pirandello) bucuria jocului cu baloane din Inele, cercei, beteală, şi multe alte roluri la care acum şi ea priveşte cu nostalgie. Se împrieteneşte uşor şi cu actriţa din piesa lui Sfirchi, jucând cu discreţie situaţiile prin care fosta divă ar vrea să-i subjuge din nou pe privitorii şi admiratorii ei de odinioară, inclusiv personalul scenei. Se răsfaţă inventând tot felul de tipuri de disconfort, cere de mâncare, se burzuluieşte la regizor şi la actriţa care ar putea să-i ia locul, ameninţă cu sinuciderea în scene pline de candoare şi umor pe care simplitatea, naturaleţea dintotdeauna din jocul Andei ni le fac simpatice, ataşante. Cu un costum care n-o mai încape, o rochie albă, îmbătrânită ca şi ea, cu textul pe care nu-l mai poate memora atât de uşor, pe genunchi, chemându-şi în ajutor sufleurul, cabiniera, pe Ion Haiduc, care interpretează cu ataşament rolul unui om al scenei de încredere, într-un gest de frumoasă colegialitate, vedeta din piesă, alias Anda Caropol, ne ţine atenţi mai bine de o oră trăind ceva din propria biografie. O privim, o ascultăm, şi îi sorbim vorbele care se înţeleg până la ultima silabă chiar când sunt şoptite şi trăim împreună cu ea ceva din misterul tărâmului vrăjit al teatrului, al scenei.

Alexandru Jitea, cel care a realizat în calitate de regizor spectacolul de la Teatrul Nottara urmăreşte din penumbra sălii paşii pe scenă ai interpreţilor. Cei mai mulţi în rolurile lor naturale, introduşi în acţiune cu inspiraţie de autor, dar păstrându-se în cadrul profesiilor lor de bază: sufleur, recuziter, costumieră, maşinist, sunetist. Acesta din urmă însoţeşte cu un sunet plăcut de fundal reprezentaţia alternând, când e cazul, cu ieşirile din ton ale unor interpreţi precum cel al regizorului isteric (Mircea Teodorescu). Buchetul de flori din colţul scenei care aşteaptă cuminte sub un spot de lumină să-şi intre în rol îi dă încredere eroinei al cărei final previzibil e amânat inspirat de regizorul spectacolului prin prezentarea la rampă a tuturor celor implicaţi pentru a ne relata sec deznodământul. Frumos desenat, cu delicateţe şi iubire, acest cald omagiu adus actorilor care trăiesc şi ard ca fluturii pe lampă, vorba poetului, reprezentaţi aici la superlativ de Anda Caropol. Lumea ei a fost şi a rămas lumea teatrului, iar viaţa i se compune din minunatele roluri în care a strălucit. Aşadar, a iubit, a suferit, a sperat, a aşteptat, într-un cuvânt a trăit confundându-se cu acestea. A murit singură, zice piesa despre eroina sa. Anda Caropol e încă pe scenă, acolo unde e chemată, la întâlnirea cu publicul, marea ei bucurie.

Anda Caropol

Repetiţia vieţii mele, monodrama lui Claudiu Sfirchi Lăudat, care e şi piesa sa de debut, e o frumoasă declaraţie de dragoste la adresa teatrului pe care l-a slujit şi îl slujeşte exemplar Anda Caropol, reprezentându-i cu cinste pe toţi marii din generaţia ei: George Constantin, Liliana Tomescu, Stefan Iordache, Stefan Radof, Lucia Mureşan, Gilda Marinescu, Alexandru Repan, Ion Dichiseanu, Emil Hossu, Ruxandra Sireteanu şi câţi alţii, de pe aici, şi de dincolo.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite