Anatomia beţiei la femei

Poloneza Elzbieta Chowaniec a dat numele unei flori piesei sale Gardenia; una dintre cele mai sensibile plante, mirosind a iasomie, care, se spune, ţinută la minus zece grade moare.

Asta prin contrast cu zicerea pe o femeie să n-o atingi nici cu o floare, fiindcă în piesa cu pricina ea, femeia, e atinsă de cele mai mari şi rele vicii, ca de exemplu beţia.

Patru generaţii se succed, transmiţându-şi aceleaşi chinuri ale maternităţii, ale singurătăţii dar mai ales, patima alcoolului. Cum se naşte aceasta nu-i deloc indiferent. Aici cauzele sunt puse pe seama războiului care stă la originile primelor deturnări de sens ale feminităţii explicând pe deplin fenomenul. Prima aşa dar e o femeie iniţial aşezată, cu simţul familiei, care-şi ia copilul de mână şi pleacă în căutarea soţului, fost combatant în al doilea război mondial. Nu-l mai găseşte. Sau mai exact găseşte un alt om şi o altă viaţă . Ca să scape de fantomele trecutului se agaţă de sticla de votcă. Şi aşa va rămâne tot restul biografiei ca bunică şi străbunică a generaţiilor ce vor urma. Personajul devine evident pitoresc, căptuşit însă de dramă.

Interpreta spectacolului de la Teatrul Csiky Gergely din Timişoara, talentata Andreea Tokai, face tot ce ţine de ea pentru ca eroina să răzbată la lumina sensului generos al piesei. Şi faptul că e învinsă mai des decât şi-ar dori de alcool e doar o metaforă a slăbiciunii omeneşti pentru care soluţia Andreei e râsul.

Barbely B. Emilia, fiica ei, e a doua femeie imaginată de astă dată din reziduri de realitate comunistă. Ea îşi povesteşte viaţa tocând ceapă şi ascultând la difuzorul din bucătărie stirile vremii. Are o îndârjire realist controlată, un copil ameninţat de handicap şi o mamă alcoolică, meteahnă căreia îi rezistă cu greu. Descoperă curând însă şarmul sticlei cu votcă micuţa , devenită în piesă Femeia III ( Lorincz Rita). Beţia ei va fi urâtă, saturată de anii de viaţă grea trecuţi peste generaţii. Scene atroce se petrec între cele trei femei care se iubesc şi urăsc în acelaşi timp. Izbăvirea va veni de la a IV-a (Tar Monika), hotărâtă să o rupă cu trecutul familiei şi cu ereditatea. E mai întâi copilul ultragiat, apoi fiinţa raţională care taie firul tremurat al sentimentelor cu lama de oţel a pragmatismului postmodern. Nu vrea familie, nu vrea nuntă, poate nu vrea nici copilul pe care-l poartă în pântec. E o radicală, iar metafora din tabloul vivant final, imaginată de fantezia Iulianei Vâlsan ne spune aproape tot. O siluetă masculină care o înfăţişează de fapt pe străbunică în travesti, veghează lângă rochia de mireasă în ale cărei falduri bogate stă ghemuit în poziţie fetală un viitor urmaş. Se va naşte sau nu, datele problemei nu se schimbă. Cel puţin din punct de vedere anatomic schema rămâne aceeaşi.

Am povestit mai sus un spectacol teribil de vibrant şi oportun, care îmbină adevărul de viaţă cu acela artistic obţinut cu mijloace simple, dar eficiente pe scenă de regizorul Koltai M.Gabor. El se joacă la Studioul minuscul al Teatrului Maghiar din Timişoara, unde scenografa Iuliana Vâlsan a compus un ambient suprarealist, poetic cu efect prelungit. El se deschide nevoii noastre de libertate interioară trecând prin faza gardului de sârmă de la început spre plafonul floral evanescent din final, un fel de grădini suspendate, ale Semiramidei, de ce nu. Pe parcurs obiectele minuscule aduse în scenă, de la păpuşi la trenuleţe, recompun o lume care pentru fiecare dintre noi evocă nostalgia copilăriei, aventura vieţii, visele şi coşmarurile ei. Un spectacol frumos, melancolic, poetic dar mai ales adevărat şi folositor unui timp al dezordinii, precum cel de azi.