Amurgul secolului Beligan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Beligan - "Egoistul" . FOTO: Mediafax
Radu Beligan - "Egoistul" . FOTO: Mediafax

Acest articol ar fi trebuit să fie un tribut adus lui Radu Beligan la 95 de ani de viaţă şi 75 de ani de teatru. O incursiune la cele trei spectacole în care joacă în această stagiune a deturnat articolul către o întrebare: care e limita actorilor? Când ar trebui să se oprească?

L-am văzut pe Radu Beligan purtat pe braţe de colegii lui de scenă, apoi incapabil să bea un pahar cu apă, apoi uitând replica pe care i-a şoptit-o sufleorul. Cel mai trist a fost atunci când l-am văzut prizonier într-un colţ al scenei, singur, fără putinţa de a se ridica de pe scaun şi a merge câţiva paşi spre alt decor. E groaznic să fii spectatorul unui astfel de moment.

Ştiu prea bine: e o misiune sinucigaşă să scrii despre Radu Beligan fără să foloseşti cuvinte de laudă. E plin internetul de articole care dau de ştire că „Radu Beligan face roluri memorabile la 95 de ani“ sau că „Radu Beligan e în mare vervă pe scenă“. Şi nu e vorba doar de articolaşe de tabloid, cu titluri bombastice. Chiar şi intransigentul jurnalist Cristian Tudor Popescu, omul pe care-l ştim mereu încruntat, exersându-şi cu îndreptăţire mizantropia, chiar şi el a scris nu demult, după ce l-a văzut pe Beligan în piesa „Egoistul“: „Când, la ieşirea din scenă, singura, a ridicat mâinile şi s-a sprijinit apoi, frânt, cu umărul de tocul uşii, lăsându-şi capul în piept, undeva în Popescu s-a închegat o lacrimă“.

De mulţi ani, oamenii care-l iubesc pe Radu Beligan vin în sălile de teatru să vadă un actor, nu o piesă. Spectatorii, criticii şi colegii de breaslă au făcut un scut în jurul lui Radu Beligan, şi pe măsură ce actorul se stinge, mitul lui creşte perpetuu. Mass-media ne arată un artist intoxicat cu teatru, care a ajuns în Cartea Recordurilor pentru longevitate pe scenă. Actorul care galopează de la un spectacol la altul, în ciuda celor 95 de ani. În ultimele săptămâni, eu am văzut însă un om sfârşit, adesea stânjenit de sutele de priviri care aşteaptă de la el lucruri care i-au devenit imposibile.

image

Radu Beligan: o carieră cât jumătate din istoria teatrului românesc

- S-a născut la Filipeşti-Galbeni, judeţul Bacău, pe 14 decembrie 1918, adică la două săptămâni de la Marea Unire.
- A debutat în cinematografie în anul 1943, jucând rolul lui Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“, în regia lui Jean Georgescu.
- Un an mai târziu, Mihail Sebastian creează personajul „profesorul Miroiu“ din „Steaua fără nume“ avându-l în gând pe Radu Beligan.
- A fost apreciat de mari nume ale culturii româneşti şi mondiale: Camil Petrescu, Lucia Sturdza Bulandra, Eugen Ionescu, Salvador Dali.
- A ocupat funcţia de director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, între 1961 şi 1969, devenind apoi director al Teatrului Naţional Bucureşti (1969-1990).
- De-a lungul celor 75 de ani de carieră a jucat peste 100 de roluri în producţii teatrale sau cinematografice.
- A primit de-a lungul timpului titlurile de doctor honoris causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare şi doctor honoris causa al Academiei „George Enescu“ din Iaşi.
- La finalul anului trecut, Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena de teatru din partea „Guinness World Record“.

Dar, ca să fiu sincer până la capăt, eu habar n-am de teatru. Am intrat prima dată într-o sală de spectacole, târziu de tot, la 19 ani. Era „Numele Trandafirului“ la Teatrul Naţional. L-am văzut pe Radu Beligan de departe, din înaltul locurilor de 59.000 de lei vechi. Dar l-am auzit bine. La plecare, peste vâjâitul roţilor de metrou, vocea lui continua să-mi răsune în minte.

Aveam să-l revăd curând în „Take, Ianke şi Cadâr“, apoi în vreo două filme (cât de uşor se dau de gol actorii care iubesc teatrul – nu pot convinge în filme), şi din când în când invitat la vreo emisiune televizată sau prin ziare. Aşa am aflat că Radu Beligan mi-ar putea fi un foarte bun prieten pentru că: îl preferă pe Federer înaintea lui Nadal, pe Topârceanu înaintea tuturor, somnul înaintea chefurilor şi blocurile cu bulină în centrul oraşului în locul vilelor de la periferie. „Aşa ar trebui să gândească oamenii“, mi-am zis.

Tu tot mai trăieşti, bătrâne Radu?

Până să împlinească 90 de ani a fost la emisiunea Eugeniei Vodă, la TVR. Spontan, curios încă, gata oricând să-şi întrebe interlocutoarea: „Dar de unde ştii chestia asta?“, recitând versurile lui Esenin cu care a convins-o pe Lucia Sturdza Bulandra să-l primească în teatru: „Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?/ Ţie cu supunere mă închin/ Mica-ţi casă, seara de aramă/ Lumineze-o paşnic şi senin“.

Şi astfel, prietenul meu imaginar căpăta tot mai mult chipul lui Radu Beligan. Nicio lacrimă nu se închega în suflet. Ba, dimpotrivă, un zâmbet, văzându-l sincer îngrijorat de perspectiva ca peste ani un teatru să-i poarte numele: „Nu vreau, lasă! Nu-mi place. Cine ştie... «Teatrul Radu Beligan»... poate fac nişte spectacole proaste şi după-aia mă înjură lumea tot pe mine“.

Atunci, Eugenia Vodă i-a spus: „Tu, dacă vrei, poţi să taci o oră şi tăcerea ta e încărcată de valoare şi de sens“. Poate că nu peste mult, chiar asta se va întâmpla. Oamenii vor veni să-l asculte pe Radu Beligan cum tace. Până atunci, puteţi să-i urmăriţi calvarul în trei acte: „Confesiuni despre viaţă şi artă“, „Lecţia de violoncel“ şi „Egoistul“.

„Mă uit scârbit la tot şi-aş vrea să mor“
„Confesiuni despre viaţă şi artă“ nu este o piesă de teatru. Este chiar viaţa lui Radu Beligan povestită de el însuşi. I-am ascultat confesiunile într-o seară de iarnă târzie, la teatrul Elisabeta, peste drum de parcul Cişmigiu. O scenă, o masă, un scaun şi un pahar cu apă. Actorul a intrat în acest decor şi a început să-şi citească viaţa de pe nişte coli de hârtie.

Nu pot să nu mă gândesc: când Radu Beligan avea vârsta pe care o am eu acum, în România era instaurat comunismul. Ascultaţi aici poveste: „În 1950 eram la o masă cu Ion Barbu, Şerban Cioculescu şi Ion Iancovescu, în braseria de la Athenée Palace. Uşa se deschide brusc şi un tânăr gazetar de la «Scânteia» se îndreaptă spre noi debordând de entuziasm: «Aţi auzit? Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică pâinea va fi gratis». «Da, dar cu ce preţ…» a replicat, trist, Iancovescu. Calamburul l-a costat câteva luni de puşcărie“.

Fiecare îşi face propria selecţie în amintiri. Despre comunism, Radu Beligan a păstrat această poveste dulce-amară. Nimic despre teatrul politic al anilor ’50, nimic despre propaganda din filme precum „Răsună Valea“, nimic despre cei 20 de ani în care a fost membru al Comitetului Central. N-am niciun dubiu că Beligan, care a înţeles atât de bine teatrul absurd al lui Ionescu, ne-ar fi putut spune mai multe despre teatrul absurd din cancelariile CC-ului. A ales să tacă pentru că, aşa cum a spus-o de mai multe ori după Revoluţie, a iubit prea mult teatrul. Da, dar cu ce preţ?, ne întrebăm acum. Preţul a fost plătit în 1990, când ministrul Culturii, Andrei Pleşu, l-a dat afară din funcţia de director al Teatrului Naţional. Radu Beligan s-a întristat, dar a plecat. Era vremea Golaniadei şi în faţa Teatrului Naţional se scanda „Cine este trist este comunist“. 

Apoi ziarele au scos din arhivă nişte texte scrise de comunistul Radu Beligan pe parcursul ascensiunii sale politice. Da, a aşternut şi Radu Beligan pe hârtie teribila alăturare de cuvinte „noua orânduire“. „Tovarăşe Păunescu... către un teatru superior-agitatoric trebuie să se îndrepte, cred eu, teatrul naţional al unei epoci socialiste“, spunea Radu Beligan într-un interviu acordat, la începutul anilor ’70, lui Adrian Păunescu. Aşa că nimic n-a fost gratis, nici pâinea din URSS, nici sintagma  „Radu Beligan – o viaţă închinată teatrului“.

Sunt treizeci de ani de când mă gândesc că s-ar putea să mă bucur de ultimul Crăciun Radu Beligan actor român

Potopul dintr-un pahar cu apă

„E jale mare aici“, spune, la un moment dat, Radu Beligan. A ajuns cu confesiunile la momentul anilor ’70 şi s-a oprit dintr-o dată. „E jale mare aici. Apă, apă peste tot.“ Încercând să bea apă, maestrul tocmai vărsase paharul peste colile de pe care citea.  Le-a ridicat de pe masă, le-a lasat să se scurgă, le-a amestecat, foile s-au lipit una de alta, scrisul s-a dilatat. A urcat pe scenă şi Mona Radu, femeia care de opt ani este asistenta lui Radu Beligan. Au încercat împreună să facă ordine în foile fleşcăite. Un ropot de aplauze de încurajare a cuprins teatrul Elisabeta. E un spectacol să priveşti chipurile oamenilor în timp ce-l aplaudă pe Radu Beligan: un amestec de tristeţe şi admiraţie. Sunt aplauze false, care sună spart. Orice actor le recunoaşte; aplauzele cumsecade ale unui public venit să-şi hrănească ego-ul, după o săptămână de muncă, pentru a povesti mai apoi cu prietenii „am fost la Beligan, la «Confesiuni». A fost minunat... minunat“. În jurul meu se aplauda tot mai puternic, iar eu -  vorba lui Marin Sorescu - penibil şi inestetic, nu ştiam ce să fac cu mâinile.

Au urmat lungi momente de tăcere în care Radu Beligan părea că renunţase să mai lectureze cu voce tare şi citea în gând. Noi îl ascultam cum tace, iar din boxe au răsunat, salvator, acordurile unei muzici grave peste care s-a aşternut vocea lui înregistrată, recitând Sonetul 66 de Shakespeare: „Mă uit scârbit la tot şi-aş vrea să mor...“.

Radu Beligan îşi frământă mâinile, şi chiar de-ar vrea să plece de pe scenă, n-ar putea, căci bastonul i-a căzut undeva, pe lângă scaun. Sunt momente triste pentru un om care toată viaţa a fost perfecţionist. „Tusea unui spectator poate distruge un moment de artă, construit cu trudă“, scria el cu mulţi ani în urmă. Şi iată-l acum, singur pe scenă, neputând să-şi ducă mai departe reprezentaţia din cauza unui pahar cu apă. Găseşte totuşi un colţ de hârtie rămas neatins şi încheie cu o povaţă: „Dacă viaţa e o călătorie scurtă, merită s-o facem la clasa I“. Aplauze furtunoase, lumina inundă sala, actorul îşi ia la revedere de la public, conştient de situaţie: „Un lucru e sigur: nici eu, nici voi n-o să uităm niciodată seara asta“.

beligan 2

Radu Beligan şi „Confesiunile“ sale dilatate de timp şi de apă FOTO: Cristian Delcea

Pata

Acum câţiva ani scriam articole despre Revoluţie şi făceam interviuri cu tot felul de comunişti bătrâni. Printre ei, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (83 de ani), care, la un moment dat, a avut o remarcă interesantă, nereprodusă până acum în presă: „Cine ţi-o mai spune că bătrâneţea e frumoasă, să-l bagi în p…. mă-sii“.  În ultimele săptămâni mi-au revenit tot mai des cuvintele acestea în minte. Iată de ce:  

– L-am văzut pe Dinu C. Giurescu (87 de ani) comparând arestările baronilor de azi cu arestările făcute de Securitate în anii ’50.

– L-am văzut pe Constantin Bălăceanu Stolnici (91 de ani) în studioul emisiunii „Acces Direct“, vorbind despre Miţa Biciclista şi respirând acelaşi aer cu Sexy Moroşanca şi cu fosta amantă a lui Nicolae Guţă.

- „Aş avea o întrebare: soţia dumneavoastră… cum stă cu coafura pubiană?“ L-am auzit pe Radu Beligan, pe scena Teatrului Metropolis, spunând această replică. La 95 de ani, Radu Beligan joacă, în piesa „Lecţia de violoncel“, rolul bărbatului încornorat. Poartă o cască în ureche în care i se spun replicile, iar el le rosteşte cu dificultate, lungind cuvintele pentru a aştepta continuarea. „Dumneataaaa… i-o tragi soţiei mele“, îi spune Radu Beligan lui Marius Manole, şi toată sala se tăvăleşte pe jos de râs.

„Lecţia de violoncel“ e o piesă scrisă de Mona Radu, asistenta lui Beligan, special pentru maestru şi pentru fiica acestuia, Lamia. Nu am cine ştie ce cultură dramaturgică, dar ceva îmi spune că „Lecţia de violoncel“ e o piesă subţire, genul de comedie care merge pe nişte căi bătătorite: soţ bătrân şi bogat vs. soţie tânără şi visătoare, dragoste vs. căsătorie,  plus un violoncel a cărui unică întrebuinţare pare a fi aceea de a le ţine pe femei cu picioarele depărtate. Limbajul e sărac, una dintre replici este – ţineţi-vă bine – „mi s-a pus pata pe tine!“, iar finalul îi aparţine lui Radu Beligan, care spune cu faţa către sală: „Totul e bine când se sfârşeşte cu bine, nu-i aşa?“. Câţiva spectatori de lângă mine chiar au răspuns plini de entuziasm: „Daaa!“.

Îmi e cu neputinţă să înţeleg ce demon îl poartă pe Radu Beligan în această piesă, ce-l urneşte din casă şi-l aduce pe scenă pentru a repeta cuvintele anoste pe care le aude într-o cască. Am plecat de la „Lecţia de violoncel“ auzind doar vâjâitul roţilor de la metrou şi nimic altceva.

beluigan 3

"Lecţia de violoncel": Radu Beligan e prins în mijlocul unor teribile intrigi matrimoniale. FOTO: Teatrul Metropolis/ Petrică Tănase

„Talentul nu e un privilegiu definitiv“

Mi-aş fi dorit ca Hagi să nu se retragă niciodată. Vă veţi întreba ce legătura are asta cu teatrul şi cu Radu Beligan. Ei bine, are. Pentru ca noi să rămânem cu fiorul artistic, ei, actorii, trebuie să transpire la propriu. „Ştiţi oare că efortul interpretului lui Hamlet echivalează cu al unui alergător de performanţă pe 10.000 de metri ?“, ne întreabă Radu Beligan în cartea sa „Luni, marţi, miercuri“.

Teatrul înseamnă efort, iar Radu Beligan nu mai e în stare de acest efort. E purtat pe braţe sau joacă dintr-un scaun cu rotile. Şi mai sunt şi alte lucruri pe care, ca actor, le pierzi cu vârsta. De pildă, talentul.

Radu Beligan scria în urmă cu vreo 35 de ani câteva rânduri despre poliţa de asigurare a talentului: „Un reprezentant al ADAS-ului irumpe în casa mea. Vrea să mă convingă de necesitatea urgentă de a mă asigura. Cuvintele pe care le rosteşte sunt altele decât ale colegilor săi de meserie: «Ştiu, ispita cea mai puternică e să mă refuzaţi. Socotiţi că a vă lipsi periodic de nişte bani e o povară inutilă. Dar şi liniştea sufletească trebuie plătită. Nu vi se pare că, şi aşa, înfruntând publicul seară de seară, sunteţi într-o gravă primejdie? Un artist e dator să-şi ia un minimum de precauţii. Vă vorbesc în numele spectatorilor». Tonul e tot mai avântat. Îmi propune să mă pun la adăpost contra focului, hoţilor, accidentelor etc. Îl întreb dacă poate asigura pe viaţă şi talentul. Are o ezitare. E cea mai frumoasă reverenţă în faţa a tot ce e imprevizibil într-o vocaţie. Pentru că, în adevăr, talentul nu-i un dar pe toată durata unei existenţe, un privilegiu definitiv“.

Mi-ar fi plăcut ca Hagi să nu se retragă niciodată. Am fost pe „Lia Manoliu“ la meciul lui de adio şi acolo am plâns, laolaltă cu 50.000 de oameni. Plângeam, dar ştiam cu toţii că a venit momentul. Holograf cânta „Să nu-mi iei niciodată dragostea“ şi „Vine o zi când se va sfârşi“. Uneori, să alegi ziua când se sfârşeşte este mai important decât un gol în plus sau în minus. Beligan nu s-a retras. Face turnee prin ţară, azi îl auzi povestindu-şi viaţa într-un mall din Vaslui, mâine la teatrul din Caracal, poimâine îl vezi în studioul emisiunii „Next Star“, în deschiderea unor concerte, în spoturi publicitare... şi aşa mai departe. Care-i morala? Aceeaşi pe care o propovăduia Camil Petrescu acum 70 de ani, în articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“: „Succesul în teatru e ca o femeie. Alergi disperat după ea, ea fuge de tine. Te faci că nu o bagi în seamă, atunci ea vine după tine şi se îndârjeşte să nu te mai lase în pace“.

În realitate, Beligan nici nu e actor... E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni. Între două lungi discuţii despre artă îşi aduce aminte că „azi joacă“ şi aleargă în fugă la teatru. Camil Petrescu din articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“, scris în 1945

Ecoul cuvântului „sfârşit“

E întuneric. Radu Beligan e singur pe scenă. Şi-a aprins o ţigară. Joacă de zece ani piesa asta, „Egoistul“. Peste 250 de spectacole. Vreo 500 de ţigări pufăite pe scenă. E din nou sfârşit de săptămână şi 200 de oameni au venit să-l vadă. Auzim cu toţii replicile spuse de sufleor înaintea sa: „Mă simt bine în dimineaţa asta, am să-i îngrop pe toţi“.

Ştiţi, teatrul e o convenţie. Teatrul lui Radu Beligan e de câţiva ani o dublă convenţie. Din scaunul tău de spectator treci cu vederea o sumă de imperfecţiuni: faptul că ceilalţi actori spun uneori şi replicile lui Beligan, pentru a putea continua; faptul că piesa se împotmoleşte fiindcă el bâjbâie pe scenă şi nu mai găseşte unele obiecte de recuzită... Până la urmă, astea-s bagatele. Sunt, însă, momente de profundă tristeţe în care teatrul şi toate convenţiile sale se duc dracului şi tot ce vezi e un bătrân neajutorat.

Radu Beligan e singur pe scenă şi trebuie să se ridice de pe un scaun din faţa biroului şi să se mute pe un alt scaun din spatele biroului. Aşa prevede scenariul:„Leon Saint Pe se ridică şi merge la birou, unde începe să scrie“. Dar Radu Beligan nu se mai poate ridica. Se încordează în mâini, geme înfundat, îşi dă seama că nu va reuşi, apoi încearcă să se rotească pe şezut pentru a ajunge la foile de pe birou. Totul se desfăşoară cu lentoarea unei macarale. E o senzaţie groaznică să asişti la aşa ceva. Ştii că nu mai e o joacă. E pur şi simplu chin. Un om nu se mai poate ridica de pe scaun, iar noi stăm şi ne uităm ca la teatru.

E greu să găseşti un răspuns la lucrurile astea. Vrea să moară pe scenă? Este acesta finalul perfect pentru un mare actor? Sunt întrebări care nu pot fi puse. Dar ştiu sigur că de câţiva ani, oamenii vin la spectacolele lui Radu Beligan gândind că poate este ultima dată când îl mai văd. Ieşirile lui la rampă, cu capul în piept, frânt, aproape leşinat de efort, tot asta spun: „S-ar putea să nu ne mai vedem“. E un moment extrem de emoţionant, dar, din nou, cu ce preţ?  

Radu Beligan este singur pe scenă. Priveşte înainte, imaginându-şi o sală plină cu spectatori entuziaşti. Cu vocea lui albă îngână monologul de final. Aprinde o a doua ţigară, în timp ce în sală se aude vocea sufleorului care spune „sfârşit“. E limpede că nu mai poate urma nimic de acum încolo. „Sfârşit.“

Beligan 4

Acest articol a apărut în ziarul „Weekend Adevărul“ nr. 149 (16 - 18 mai 2014)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite