”Nebuna din Chaillot” de Giradoux, ”Diavolul şi bunul Dumnezeu” de Sartre”, ”Richard al III-lea” de Shakespeare, primul cabaret satiric-politic ”Astă seară stau acas㔺i o ”Scrisoare pierdută” de Caragiale, versiune care a determinat şi cea mai acerbă dezlănţuire a totalitarismului de stat, politic şi securistic din vremea aceea, când pe scenă de la Mic a fost satirizat declarat cuplul dictatorial. Silviu Purcărete a fost invitat de mine la începutul anilor 80, de la Constanţa, unde semnase un plin de fantezie spectacol ce mi-a atras atenţia asupra talentului de excepţie al abia de curând absolventului IATC.

M-a impresionat de la început prin maturitatea gândirii şi sobrietatea angajării sale în slujba marii dramaturgii şi raporturilor acesteia cu o viziune modernă a transpunerilor scenice europene.

Asemenea sentimente mi-a trezit şi întâlnirea cu profesoara lui şi apoi colega lui la Teatrul Mic, Cătălina Buzoianu, invitată de mine la o discuţie după un spectacol al ei stradal, la Iaşi. Era în timpul experimentelor de acest tip prin care se făcuse cunoscut Giorgio Strehler, directorul Piccolo Teatre de la Milano, cu care aceşti regizori români s-au aflat de la egal la egal, după opinia mea, în reprezentaţii ca ”Maestrul şi Margareta” sau ”Richard al III-lea”, regizorii români bucurându-se şi de o fericită trupă teatrală în care străluceau Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Olga Tudorache, Carmen Galin, Dan Condurache, Mitică Popescu, Leopoldina Bălănuţă şi Dinu Manolache.

Anii petrecuţi de Silviu Purcărete la teatrul de pe Sărindar şi spectacolele lui au contribuit hotărâtor la crearea personalităţii inconfundabile în epocă a acestei scene, la curajul ei de a aborda un repertoriu de anvergură şi angajare şi determinarea spiritului liber, a bătăliei cu cenzura, cu toate riscurile implicate şi cu acele numite ignorant, de către cei care n-au trăit atunci, compromisuri.

Eu nu pot să uit rezonanţa spectacolele declarat antitotalitare prin regie, scenografie şi interpretare actoricească, cum a fost Richard al III-lea, spectacolul la care nici după cinci ore nu se clintea nimeni, spectacol care şi el a stârnit atâta interes în marele public şi atâta rumoare înfrigurată şi, în acelaşi timp, atâta sentiment al libertăţii de respiraţie descătuşată.

Sigur, cel mai anchetat politic şi securistic până la procuratura generală şi la cele mai înalte instanţe de partid şi de stat totalitar, chiar Şeful statului satirizat, a fost ”O scrisoare pierdută” şi el a fost semnat, în direcţia mea, la Teatrul Mic, de către tânărul, dacă vreţi, foarte tânăr atunci, Silviu Purcărete, care, cu o decenţă impresionantă, nu s-a bătut cu pumnul în piept niciodată ca dizident.

Iată un fragment semnificativ când, în sfârşit, Siviu Purcărete, după 30 de ani, îşi aminteşte de prezenţa lui inspirată în centrul activităţii, cum i se spune acum, ”fenomenului Sărindar”.

”Eram angajat la Teatrul Mic... la Teatrul Mic de vreo10 ani, când director era Dinu Săraru care, în paranteză fie spus că este în mod absolut nedrept înjurat, cum a fost înjurat, pentru activitatea de la Teatrul Mic. Ce a făcut după aceea la Teatrul Naţional nu discut, dar... Dar, în perioada aia, Teatrul mic era cel mai cu moţ teatru din ţară şi care, atât cât se putea,se făceau lucruri de calitate, aşa cum a fost perioada în care Cătălina Buzoianu a strălucit cu spectacole extraordinare. Aici se făceau, bineînţeles, o grămadă de concesii care trebuia făcute. Era o mare de concesii (...). Dar Săraru era cel mai potrivit om pentru acele timpuri şi în acel loc...Şi sigur că era o presiune, o tensiune foarte mare cu securitatea, băieţii de la securitate erau foarte atenţi şi foarte implicaţi, ei dădeau şi voie, erau lucruri pe care ei dădeau  voie să le facă, cum se ştie. Era o presiune, era un..gust foarte neplăcut în Bucureşti. Mai ales că era centrul, acolo Comitetul Central era la 300 de metri.”

Fragment din Conferinţa Dialoguri despre Libertate cu Silviu Purcărete (27 octombrie 2019)

Am citat transcrierea amintirii lui Silviu Purcărete şi pentru că această amintire îi onorează verticalitatea; la Teatrul Mic s-a cristalizat personalitatea lui. Am dat, repet, tiparului această ”amintire” şi pentru că, mai zilele trecute, un sfertodoct de o rară obrăznicie a ”minimalizat” infam biografia mea artistică privind anii când sfertodoctul se număra printre iluştrii anonimi devotaţi faţă de vremea accea, iluştrii anonimi dintre care s-au recrutat şi îmbogăţiţii cu orice preţ de azi, pe care i-am descris, cât m-au ajutat puterile, în romanul ”Ciocoii noi cu bodiguard”, care i-a inspirat lui Şerban Marinescu atât de popularul film ”Ticăloşii”.