Sursă foto: arhivă personală

Pentru Ada Galeş, arta este atât o moştenire de familie, cât şi o pasiune descoperită în timp, însă până a ajunge o parte indispensabilă a vieţii ei, teatrul a trecut-o prin multe încercări de foc.

Încă din gimnaziu, Ada Galeş (30 de ani) a descoperit teatrul, i-a simţit chemarea şi s-a lăsat purtată de entuziasmul specific ei spre această lume în care igiena mentală contează enorm. Ani mai târziu, ea şi-a descoperit şi latura antreprenorială deschizând o afacere în plină pandemie de COVID-19, „We Are Phoenix“. De la începutul carierei a luptat împotriva nedreptăţii şi consideră că arta şi principiile de viaţă nu pot fi privite separat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu actriţa despre problemele teatrului din România, spectacolele-experiment care îi determină pe oameni să îşi pună întrebări, dar şi despre modul în care a îmbinat consilierea personală cu arta şi transmiterea unor mesaje pozitive şi de încurajare a femeilor.

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut la Braşov, într-o familie plină de creativitate, mama ta fiind scriitoare. Dragostea pentru teatru a venit ca o moştenire sau l-ai descoperit mai degrabă singură?

Ada Galeş: Am o relaţie foarte specială cu mama mea. Este o scriitoare de romane poliţiste, consilier personal şi art-terapeut. Este o persoană foarte creativă. După ce am încheiat certurile legate de faptul că voiam să dau la teatru, mi-a mărturisit că, de fapt, şi ea îşi dorea să facă asta când terminase liceul. Probabil că e moştenire, fără să fi ştiut vreodată că şi ea şi-ar fi dorit acelaşi lucru. Cred că toţi ne naştem creativi – în tibetană nu există un cuvânt pentru „creativ“, cel mai aproape de traducere ar fi cuvântul „natural“. Cred că această creativitate se educă. Am fost educată să fiu creativă, să citesc, să pictez, să privesc viaţa şi să găsesc soluţii într-un mod creativ.

Dacă eşti un om cald şi dacă ai blândeţe faţă de cei din jurul tău, cred că e frumos de primit. Toţi suntem vulnerabili şi ne este greu, suntem timizi şi nu este atât de uşor să ne deschidem. Cred că avem nevoie de momente în care ne vedem unii pe alţii.

O altă pasiune de-ale tale este pictura, pe care o moşteneşti de la mama ta. Cât de mult semeni cu ea?

Eu şi mama mea semănăm foarte mult. Petrecem mult timp împreună şi suntem prietene. Este o relaţie sănătoasă, de siguranţă – orice s-ar întâmpla între noi, ştim că ne iubim reciproc necondiţionat şi că suntem acolo una pentru cealaltă. Avem personalităţi diferite: eu împing limitele, risc – de aici pasiunea pentru antreprenoriat –, de mică eram foarte deschisă, în timp ce mama a învăţat să se apropie de propriile emoţii, de sine şi de ceilalţi, fiind mai evitantă ca tipologie, este mai calculată, mai organizată. Există multe diferenţe între noi, dar avem principii comune şi ne place să facem lucruri împreună, mai ales că ne completăm.

Îţi mai aminteşti cum erai în copilărie? Erai la fel de plină de entuziasm precum astăzi?

Mama tot timpul îmi spune că eram un copil vesel. Cred că entuziasmul este ceva ce am păstrat din adolescenţă şi le recomand asta întotdeauna tinerilor şi adulţilor: să nu renunţe la dorinţa de a schimba, de a se bucura sau a se entuziasma. Cei din jur îmi spun că entuziasmul meu este uneori obositor.

Profesor şi candidat

Ştim că ai descoperit teatrul în gimnaziu, iar ulterior, în liceu, ai fondat o trupă alături de care ai participat la mai multe festivaluri din ţară. Cum a venit această iniţiativă?

Pe unii dintre cei din trupă i-am întâlnit la Şcoala Populară de Artă, iar apoi, din prietenii care erau interesaţi în jurul nostru, cumva s-au tot strâns, pentru că începuserăm să ne petrecem foarte mult timp împreună, într-un mod frumos, şi lumea a vrut să facă parte din genul acesta de activitate. Era tot ce ne interesa, voiam să facem filmuleţe, spectacole de teatru, să găsim finanţări pentru scenografiile spectacolelor. Treceam dintr-un festival într-altul. Eram foarte pasionaţi. Faptul că aveam o pasiune şi lucram la ea ne-a ajutat foarte mult în liceu, mai ales din punct de vedere psihic, dar şi în ceea ce priveşte modul în care vedem lucrurile mai departe.

După terminarea liceului, ai intrat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din a treia încercare. Cum ţi-ai găsit încrederea şi entuziasmul de a încerca din nou şi din nou?

Nu ştiam să renunţ. Cred că încrederea a venit şi din incapacitatea de a găsi o altă soluţie sau variantă. Cu toate că am încercat şi ştiam că pot face orice şi că mă pricep, nu luam în considerare opţiunea de a renunţa la actorie. Ulterior, mi-am dat seama că singurul lucru care m-a făcut să pic era frica. Îmi era atât de teamă de eşec şi puneam multă presiune pe mine în momentul examenului; eram o fată speriată, nu o actriţă, într-o anumită situaţie, care livrează text. Nu puteam să depăşesc acest lucru. După ce l-am depăşit, nu am mai avut niciodată nicio problemă. Nu am trac, însă am emoţii, dar nu mai am niciun impediment în a fi în situaţia scenică. Nu eram brusc mai talentată când am intrat a treia oară.

Ştim că între încercări tu chiar îi pregăteai pe alţii pentru admitere, le dădeai lecţii. Cum ţi s-a părut rolul de profesoară?

Mi s-a părut comic şi simpatic, dar aveam o responsabilitate foarte mare. Important este să fim pregătiţi pentru emoţiile pe care le avem şi să fim pregătiţi să fim prezenţi, să avem încredere în noi. Cred că cei care dau admitere au nevoie de încredere.

Rebeliunea

După terminarea facultăţii a urmat masteratul, în timpul căruia te-ai angajat la Teatrul din Braşov, unde au existat anumite probleme. Ce te-a determinat să lupţi cu sistemul, ştiind că ţi-ai putea risca întreaga carieră încă de la început?

Am observat că a fost un concurs trucat şi am zis că nu este corect ce se întâmplă, voiam un concurs real. Am fost daţi afară, dar am câştigat ulterior procesul. Nu s-a întâmplat mare lucru de atunci la Teatrul din Braşov. Este o durere foarte mare. Simt că am pierdut acolo, că s-a degradat teatrul respectiv. Dar ceea ce am câştigat a fost siguranţa faptului că pot dormi liniştită, că există nişte lucruri importante precum demnitatea, adevărul şi dreptatea şi că nu fac rabat de la ele. Aşa mi-am pus problema: „Pot dormi ştiind că am fost de acord cu blatul acela pe faţă? Aşa vreau să îmi încep cariera: cu capul plecat şi cu teama că îl taie sau nu sabia?“.

Ai luptat să îţi respecţi valorile umane, dincolo de cele artistice...

Eu cred că munca pe care o facem este strict legată de cine suntem noi ca indivizi şi cred că este important să nu validăm orice caracter prost.

Premiul UNITER şi o mare durere

La scurt timp după acest episod, în 2016, ai câştigat Premiul UNITER pentru debut. Îţi mai aminteşti ce sentimente te-au încercat atunci?

În momentul acela eram foarte furioasă că eu luam un Premiu UNITER şi cei din Teatrul din Braşov mă dădeau afară. M-am simţit şi foarte onorată. L-am luat pentru un spectacol de la Braşov. Când am ajuns acolo şi au angajat tineri, părea că lucrurile sunt bune şi că vor avea loc spectacole importante.

Dar acum, privind retrospectiv, ce înseamnă pentru tine acel premiu?

Acum reprezintă şi o durere, după ce domnul Ion Caramitru, cel care mi-a înmânat atunci premiul, a murit. Am un sentiment de candoare şi de pierdere, pe care încă îl resimt faţă de moartea lui. De asemenea, pentru mine înseamnă o recunoaştere. Îmi amintesc de spectacolul acela şi de întregul moment ca şi când mă raportez la o credinţă a mea despre teatru. Privesc teatrul cu destul de multă smerenie, mai ales acum, de când fac şi alte lucruri pe lângă. Am reuşit să îmi apropii meseria de mine mult mai tare deoarece nu mai pretind tot de la ea.

Ţi-ai terminat studiile de masterat cu o lucrare de disertaţie unde ai analizat modul în care apare atracţia în procesul de creaţie. De ce ai ales această temă?

Am făcut un studiu cu 175 de actori care mi-au spus că la un moment a apărut atracţia în procesul de creaţie faţă de un partener sau o admiraţie, nu doar atracţie sexuală. Cred că ar trebui să lucrăm la igiena noastră mentală deoarece se creează tot felul de afinităţi, de răni.

Să ne vedem unii pe alţii

Unul dintre spectacolele tale cele mai dragi, „Bucureşti. Instalaţie umană“, care s-a jucat doi ani, era unul considerat de anumite persoane controversat întrucât îi provocai pe cei din public să te sărute. Cum reuşeai să treci peste inhibiţiile tale, dar şi peste cele ale publicului?

Acel moment era unul pro-LGBTQIA+ şi a avut loc în urma unui masacru care s-a petrecut în acea perioadă în Orlando, la un club de noapte, în care a intrat cineva şi i-a împuşcat pe cei prezenţi. În cadrul spectacolului, îi invitam pe oameni să se sărute cu mine fără să le zic nimic. La sfârşit, le explicam. Reacţiile au fost foarte faine. Au venit oameni care m-au pupat timid, un copil care m-a îmbrăţişat, dar şi oameni care mi-au scris „Îmi pare rău că nu am avut curajul să mă ridic. Îţi mulţumesc pentru că m-am supărat pe mine că nu m-am ridicat şi asta mă determină ca pe viitor să reacţionez în cazul în care ar trebui să iau apărarea cuiva sau să reacţionez în situaţii de genul acesta“. Dacă eşti un om cald şi dacă ai blândeţe faţă de cei din jurul tău, cred că e frumos de primit. Toţi suntem vulnerabili şi ne este greu, suntem timizi şi nu este atât de uşor să ne deschidem. Cred că avem nevoie de astfel de momente în care ne vedem unii pe alţii.

De asemenea, susţineai că îţi doreşti să îl joci pe Richard al II-lea. Ce te atrage la rolurile masculine?

Cred că îmi plac cum sunt scrise unele dintre ele. De asemenea, mi se pare că este multă părtinire în privinţa acestor roluri. În ultima vreme mă oboseşte foarte tare că majoritatea spectacolelor şi rolurilor feminine susţin, de fapt, rolurile principale masculine. Majoritatea personajelor feminine sunt nefericite, inocente sau femei uşoare, încadrate în anumite stereotipuri, deşi suntem în anul 2022. Aş vrea să fiu reprezentată ca femeie aşa cum mă simt eu astăzi, în 2022, şi cum se simt prietenele mele şi cum aş vrea să se simtă femeile din jurul meu. Încep să apară astfel de roluri şi chiar am norocul să le joc. Vreau să fim reprezentate aşa cum suntem noi. Şi femeile au nevoie de un spaţiu în care să îşi manifeste măreţia. Cred foarte mult că vom ajunge la egalitate, ca femei şi bărbaţi, împreună, ambele sexe şi toate sexele şi genurile împreună cu noi, doar cu toţii, împreună.

Ştim că scrii poezii şi le reciţi, dar şi că îţi doreşti să scrii o carte de non-ficţiune. Te consideri mai degrabă poetă sau prozatoare? Te-ai gândit deja cum ar fi structurată cartea?

Nu mă consider nici poetă, nici prozatoare. Mi-ar plăcea să scriu o carte de non-ficţiune despre unul dintre subiectele mele preferate, respectiv cel al relaţiilor romantice şi educarea oamenilor pentru a avea astfel de relaţii autentice. Mi-ar plăcea să fac o cercetare despre cum de la iubirea romantică ajungem la o relaţie funcţională sănătoasă.

„Creierul, prins între ficţiune şi realitate“

Unde te putem vedea jucând în această perioadă pe scenă? Dar pe marile ecrane?

La Teatrul Naţional, în mai multe spectacole. Totodată, pregătesc un spectacol nou independent, care va ieşi în martie: o comedie savuroasă despre trei cupluri, care este actuală. De asemenea, joc în „Begginers“, în Bucureşti, rolul unei fetiţe a cărei mamă are cancer. În spectacol trec prin nişte crize, iar personajul îşi dă seama de iminenţa morţii, atât a ei, cât şi a mamei ei. Este o maturizare bruscă a acestui copil. Dar tot mecanismul de gândire pe care îl am în spate îmi rămâne în mine, lasă o urmă, mă întristează. Îmi acord timp să scot aceste lucruri din mine. Uneori ai impresia că ai ieşit din starea mentală în care erai în spectacol, dar de fapt are urmări şi după şi nu ştii de ce eşti supărat. Creierul nu face diferenţa dintre ficţiune şi realitate.

Ai jucat şi în „Complet necunoscuţi“, filmat în timpul pandemiei de coronavirus...

Este un film în regia lui Octavian Strunilă, fiind un remake după filmul „Perfetti conosciuti“ (2016), care a intrat în Guinness World Record drept cel mai reprodus film din lume. Sunt foarte mândră de film şi este o bucurie pentru mine că fac parte din echipa lui. Cred foarte tare că a fost un produs bun. Totodată, joc şi în filmul „Odată pentru totdeauna“, care urmează să fie lansat, în regia lui lura Luncaşu. Joc alături de Smiley, care este un actor foarte bun. Subiectul filmului mi se parte frumos: un regizor care trece printr-o depresie împreună cu familia lui. Este un film comic, profund, şi îţi dă o stare de spirit bună şi are un subiect la care trebuie să aibă acces publicul.

„Când muncile redundante se vor automatiza, trebuie să fim pregătiţi pentru creativitate“

În timpul pandemiei de COVID-19 ai devenit şi antreprenoare, lansând afacerea „We Are Phoenix“, cu produse de beauty şi lifestyle vegane şi naturale, precum şi decoraţiuni interioare. Cum a luat naştere acest concept?

Ideea afacerii mi-a venit după ce am primit un cadou cu lumânări parfumate care mi-au plăcut foarte mult. De mulţi căutam un business şi „Phoenix“ a fost punctul de cotitură deoarece antreprenoriatul m-a bucurat foarte mult şi este ceva ce căutam. Îmi doresc foarte mult să fac antreprenoriat. „We Are Phoenix“ este primul dintr-o serie de businessuri pe care vreau să le încerc. În acest domeniu am avut mai multe eşecuri. Nouă ni se pare că trecem dintr-un eşec în altul, că nu facem nimic bine, însă de fapt suntem deja aici, după un an şi jumătate. Mi se pare că muncesc în gol mai mult ca niciodată, dar am dobândit cunoştinţe, încă sunt pasionată şi învăţ să mă organizez mai bine.

De ce aţi ales să faceţi produse vegane?

Am ales să fie vegane pentru că nu are sens altfel în vremurile în care trăim. Este o afacere mică, ne reprezintă. Să încerci să faci profit neţinând cont de suferinţa animalelor, în 2022, mi se pare penibil. Sunt atât de multe soluţii prin care nu faci rău animalelor. Toate ingredientele pe care le folosim sunt naturale şi pot fi folosite şi drept cremă de corp. Am ales producători care fac parfumuri hipoalergenice, care pot fi folosite şi pe corp, şi în produsele de casă, nu sunt dăunătoare. Încercăm să păstrăm businessul pe o linie de plutire şi în familie, fără să punem foarte multă presiune pe el, pentru că toate persoanele implicate avem locurile noastre de muncă. Ne ocupăm de „We Are Phoenix“ când avem timp. Afacerea creşte organic şi încet.

Cu această idee de afacere aţi fost şi la emisiunea „Imperiul Leilor“. Cum a fost experienţa şi ce a urmat după?

Din păcate, promisiunile de investiţii care ni s-au promis nu s-au concretizat. Lucrurile nu s-au legat. Am fost foarte dezamăgite.

Experiment şi imersiune

Ce urmează în acest proiect?

Momentan ne gândim să restructurăm site-ul, să facem două versiuni, una în română şi una în engleză, pentru cei din străinătate. Am avut deja cereri de la românii din diaspora – Italia, Bulgaria, Olanda, Germania. Ne dorim să deschidem un magazin la Braşov pentru că acolo avem producţia. Ne gândim la un concept de spaţiu care să nu fie doar un magazin, ci un spaţiu experimental şi imersiv, pentru a combina arta cu produsele.

Recent, ai deschis şi un start-up prin care susţii cultura şi arta.

Am deschis în Amsterdam start-upul „The Creatives“, fiind unul de suport pentru industriile culturale şi creative. Ne dorim să funcţioneze ca un fond de investiţii. În următoarele săptămâni, eu şi soţul meu, Ionuţ Ţaţa, încercăm să strângem o comunitate pe site-ul thecreatives.eu, de oameni interesaţi de industriile culturale, dar şi de creativi. Cred că este o mare ocazie să începem să investim în creativitate şi cultură la nivel european. Odată ce muncile redundante se vor automatiza şi vor fi înlocuite, cred că oamenii ar trebui pregătiţi să facă şi munci mai creative – jurnalism, design, arhitectură, manufactură, fashion. Toate se îmbină şi întotdeauna este nevoie de ceva creativ indiferent de business.

„Una dintre problemele societăţii este că cercul de încredere al fiecăruia s-a micşorat“

„Weekend Adevărul“: De-a lungul timpului, ai recunoscut că ai avut multe eşecuri. Cum ai găsit puterea de a merge mai departe, de a vedea „lecţia“ acelui insucces şi a o folosi să treci la următorul pas?

Ada Galeş: În primul rând, când treci printr-un eşec sau o lovitură grea a vieţii, îţi trebuie timp să jeleşti, să te doară, să fii furios, să nu îţi convină, să ţi se pară că eşti nedreptăţit, iar apoi să te ridici şi să îţi dai seama că, dacă nu te omoară, nu este nimic atât de grav pe lumea asta. De asemenea, să ai umor şi să începi să vezi din alte perspective problema respectivă. Parcursul mi se pare cel mai important, deoarece din el înveţi, nu din lucrurile care îţi ies sau nu.

Soluţii pentru sine şi pentru cel de lângă

Încă de la vârsta de 20 de ani ai mers la terapie, cu pauze, iar la 24-26 de ani ai trecut şi printr-un episod depresiv. Mulţi oameni, mai ales în România, sunt sceptici în a se deschide faţă de un străin şi chiar şi în privinţa efectelor terapiei, chiar dacă ştiu că au nevoie de ajutor. Ce îi sfătuieşti?

Dacă vă rupeţi un picior, mergeţi la medic, nu ignoraţi problema. Orice comportament disfuncţional este o problemă, care poarte fi reparată. Aşa cum ai nevoie de cineva să îţi pună piciorul în ghips, aşa ai nevoie şi de cineva care să te ghideze în procesul tău de dezvoltare. În prezent sunt multe terapii diferite şi oameni specializaţi pe diferite probleme. Nu recomand terapia pe termen lung, ani la rând, la acelaşi terapeut. Motivul pentru care eu sunt bine acum este mama, făcând solution focused coashing – meditaţie/ghidaj orientat pe soluţii, metodă prin care găseşti singur soluţiile pentru tine ca individ. Cel mai puternic comportament repetitiv este legat de suferinţă, deoarece produce cel mai mare impact asupra noastră ca oameni. Atunci când ai pe cineva care te ghidează, te simţi văzut, înţeles, sprijinit, ascultat, iubit, confirmat.

În primul rând, când treci printr-un eşec sau o lovitură grea a vieţii, îţi trebuie timp să jeleşti, să te doară, să fii furios, să nu îţi convină, să ţi se pară că eşti nedreptăţit, iar apoi să te ridici şi să îţi dai seama că, dacă nu te omoară, nu este nimic atât de grav pe lumea asta. Parcursul mi se pare cel mai important, deoarece din el înveţi, nu din lucrurile care îţi ies sau nu.

Şi tu ai devenit consilier de dezvoltare personală...

Îmi doresc ca din primăvară sau din toamnă să lucrez cu grupuri de suport. Vreau să fac în Bucureşti nişte grupuri pe diverse tematici de dezvoltare personală, dar de suport, care să fie mai

fluide, mai relaxate. Cred foarte mult în puterea grupului, şi atunci când cineva spune că are o anumită problemă, iar oamenii rezonează, găsim o rezolvare împreună care este aplicabilă tuturor. Aşa ai impresia că nu eşti singur. Unele dintre problemele pe care le are societatea în acest moment este faptul că cercul de încredere s-a micşorat foarte tare, oamenii fiind îngrijoraţi pentru viaţa lor, în timp ce îl percep pe celălalt drept un pericol, deşi nu este normal. Pandemia de coronavirus a accentuat această frică şi suntem constant în alertă şi în traumă.

Pentru femei

În prezent, încurajezi fetele şi femeile prin intermediul proiectului „I Admire Women“. Cum a început acest proiect?

A început de la un episod de cyber-bullying (n.r. – hărţuire online), când i-am luat apărarea cuiva şi altcineva s-a luat de mine. Mişcarea a venit din reacţia oamenilor – „e normal, sunt femei, sunt rele unele cu celelalte“. Am făcut contul de pe Instagram pentru a demonstra că sunt mult mai multe femei care sunt dispuse să se admire şi să se susţină unele pe celelalte decât cele care sunt rele.

Pe pagina de social media „I Admire Woman“ postezi fotografii care îndeamnă la acceptarea propriului corp şi, implicit, a celorlalţi. Cum ai trecut peste frica de a-ţi arăta corpul şi vulnerabilităţile în online?

În primul rând, o iau ca pe un demers personal. Eu văd frica drept o ocazie prin care îmi pot depăşi o anumită limită. Majoritatea dintre noi avem probleme cu corpurile noastre. Care este standardul după care unul arată bine şi altul nu? A fost foarte important pentru mine să vorbesc despre aceste lucruri care mă preocupă şi despre a încerca să normalizez puţin discuţia din online şi să îmi expun fricile exact aşa cum sunt ele, fără să le dau altă valenţă.

Care sunt cele mai mari prejudecăţi/probleme cu care femeile din România se confruntă?

Se confruntă cu foarte multe. În primul rând, cu lipsa de încredere, fiind o problemă socială la nivel de populaţie şi de ţară. O altă problemă este obiectificarea – suntem valoroase pentru că arătăm într-un anumit fel sau trebuie neapărat să arătăm bine. De asemenea, şi stigmatul referitor la menstruaţie, despre care nu se vorbeşte, este o problemă. Există o ruşine constantă referitoare la menstruaţie. Suntem obişnuiţi să aruncăm cu noroi în femei. Totodată, multe femei din România sunt privite ca un obiect sexual şi li se fac complimente cu tente sexuale. O altă problemă este standardul impus, despre care au impresia că trebuie să îl respecte, iar din această cauză, multe femei se supun operaţiilor estetice. Dacă o faci pentru tine, este în regulă, dar nu este bine să o faci dintr-un spaţiu în care simţi că nu eşti suficient de femeie, de frumoasă, ci din unul de siguranţă.

Transgeneraţional

Alături de mama şi de sora ta ai lansat seria „The Galeş Talks“, în care discutaţi despre diverse subiecte, din perspectivele a trei generaţii diferite.

Ne dorim foarte mult să ajungem să facem această serie mai profesionist şi să fie un fel de podcast în care ne întâlnim trei generaţii diferite – 50, 30 şi 20 de ani – şi să putem vorbi despre anumite subiecte din perspectiva fiecăreia şi să le dezbatem fără limitări şi ascunzişuri. Îmi doresc foarte mult să fac acest tip de conţinut.

Care sunt primii paşi în a avea o relaţie mai bună în primul rând cu noi şi apoi cu ceilalţi? Cât de mult contează limbajul interior?

Limbajul interior contează enorm. De asemenea, şi să ceri ajutorul când vezi că ai nevoie şi să te lupţi pentru tine, să te gândeşti ce lucruri îţi doreşti de la alţii – să fie prezenţi, dedicaţi, sinceri, disponibili – şi să te întrebi dacă tu faci aceste lucruri pentru tine. Să ai o relaţie bună cu tine este o muncă pe care trebuie să o depui tot timpul. Vine din schimbarea discursului şi din blândeţe, dar şi din a opri mecanismele disfuncţionale pe care le ai. Întotdeauna să te raportezi la tine ca la cel mai bun prieten. Să ai o relaţie bună cu celălalt înseamnă să îţi dai seama că ceea ce vrei tu de la el nu are legătură cu el, personal, şi să „negociezi“ cu persoana adevărată din faţa ta. Sunt sigură că ne-am înţelege mai bine dacă ne-am accepta puţin aşa cum suntem. Întotdeauna ne dorim de la celălalt să fie cum îl percepem noi în minte.

Frica, un catalizator al schimbării

Încercăm să îl schimbăm pe cel din faţa noastră...

Eu fac apologia schimbării. Dacă am aceleaşi păreri pe care le aveam în urmă cu un, atunci este ceva în neregulă. Bineînţeles, valorile nu se schimbă. Tot timpul este o negociere cu persoana din faţă, dar este una despre noi – „eu mă simt“, nu „tu eşti într-un fel“. Trebuie să eliminăm judecarea şi să ne respectăm limitele.

Cum luptăm cu fricile? Uneori ne controlează viaţa până în punctul în care nu o mai recunoaştem şi ajungem să ne înstrăinăm de noi înşine.

Fricile mi se par nişte catalizatoare pentru schimbare şi momente extraordinare pe care le avem: un spaţiu liminar între ceva ce credeam că suntem şi ceva ce putem fi. Ambele sunt doar proiecţiile noastre. Şi întrebarea este: „Ce alegi?“. Frica, de obicei, este doar în cazul nostru. Poţi alege: fie rămâi în ea, fie, în ciuda ei, alegi să acţionezi. Aşa cum spune şi mama, curajul nu înseamnă absenţa fricii, ci puterea de a acţiona chiar şi atunci când îţi este teamă. Nu poţi aştepta până când dispare frica. Mereu îţi este frică de câte ceva. În general, furia ascunde o frică sau o tristeţe, este doar suprafaţa.