Ada Condeescu, actriţă: „Nu joc în ceva în care nu cred, oricâţi bani aş lua“
0
MĂRTURISIRE Actriţa Ada Condeescu spune că îşi alege cu foarte mare grijă proiectele atât în teatru, cât şi în film, pentru că în această meserie, oricâte premii ai avea, întotdeauna o iei de la capăt şi întotdeauna poţi rata.
După multe premii prestigioase obţinute în importante competiţii cinematografice internaţionale, actriţa Ada Condeescu (26 de ani) a avut de curând premiera cu spectacolul „Jocul vieţii şi al morţii“, după Horia Lovinescu, în regia lui Horaţiu Mălăele, unde joacă rolul Ana, la Teatrul de pe Lipscani. Deşi experienţa scenei nu-i este nouă, totuşi, actriţa care a cucerit „inima oraşului Sarajevo“ şi inimile spectatorilor de la Berlin, consideră că acest spectacol este cea mai frumoasă întâlnire în teatru. Fiica lui Alexandru Condeescu, fost director al Muzeului Literaturii Române, şi a Ofeliei Creţia, Ada Condeescu mărturiseşte că şi-a dorit să fie actriţă de când avea 4 ani şi că, pentru ea, teatrul e viaţă.
„Weekend Adevărul“: Dacă închizi ochii şi faci abstracţie de tot ce ai lucrat în ultimele luni, care e imaginea pe care ţi-o evocă aceste cuvinte: „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“?
Ada Condeescu: Mă gândesc la ceva foarte sinistru. De altfel, atunci când am citit prima dată pe mail titlul ăsta, m-a dus într-o zonă sumbră, de singurătate absolută. Şi chiar e în piesă o singurătate a tuturor. Iar în mijlocul acestei singurătăţi se dezvoltă nevoia de a fi cu ceilalţi. Personajul pe care-l joc eu, Ana, m-a fascinat de la început. Pentru că e atât de umană şi atât de adevărată şi în ea există atâta inocenţă şi atâta perversitate... Şi ceea ce a fost extraordinar la acest rol e faptul că Horaţiu Mălăele m-a provocat să caut foarte mult în mine, să rup limite, să mă dezinhib, să ajung la partea reală din mine – la copilărie, la plâns, la râs. Acel tip de puritate n-o ai decât în momentul când nu ştii despre ce e vorba în lume. Şi e foarte greu chiar să fii acolo, nu doar să joci inocenţa, copilăria... Ana e un copil-femeie.
Ţi-aduci aminte când erai tu aşa?
Da. Cred că în jurul vârstei de 11-12 ani. Horaţiu a intuit bine că era ascuns în mine momentul ăla când instinctul te duce dincolo de raţiune, când conştientizezi că se întâmplă ceva cu tine, dar nu înţelegi ce.
Ştii momentul când ai conştientizat că eşti femeie?
Foarte clar. Aveam vreo 11 ani şi experienţa aia m-a ajutat foarte mult în viaţă. E important pentru dezvoltarea fiinţei când ţi se întâmplă prima dată să te simţi femeie, când ştii cu o inocenţă perversă că ai ceva care atrage.
DRAGOSTEA E O FORMĂ DE ADMIRAŢIE
Ce e dragostea pentru tine?
E o formă de admiraţie. Cumva, şi asta ţi se trage din educaţie. Mi-aduc aminte clar admiraţia mamei faţă de tatăl meu, apoi faţă de Petru Creţia, de admiraţia cu care vorbea Dora Stănescu de Nichita. Mereu am asociat dăruirea totală cu dragostea adevărată. Din păcate, e greu să mai ajungi la asta în ziua de azi.
Dragostea ţine şi de curaj?
Uneori da. Dar eu întotdeauna mi-am asumat tot. Asta cred că e: dăruire, admiraţie şi încercarea de a fi în acelaşi timp aproape şi detaşat de omul respectiv.
Ai suferit din dragoste?
Bineînţeles! Dar mă bucur. Cred că e bine să te doară, să te duci şi în poveşti care nu sunt limpezi.
Te ajută ca actriţă, ca om?
Mă ajută mai degrabă ca om, pentru că actoria oricum e meseria mea. Nu mi-e teamă să mă arunc în prietenie sau în dragoste. Nu-mi place să mă protejez. Iar asta poate fi o problemă. Însă eu simt că am un sistem foarte bun de apărare şi mă las în voia instinctului.
E o chestiune de educaţie? De fapt, care dintre relaţiile de la tine de-acasă au fost mai puternice?
Toate au ceva special. Cu tata, cu Petru Creţia, cu mama, cu oamenii cu care mă duceam să petrecem – Ioan Groşan, Ioan Buduca etc. –, pentru că ai mei m-au luat la petreceri de mică. Tata era un om foarte bun, generos, îngăduitor cu toţi, dornic să-i ajute pe toţi, indiferent de talentul lor literar. Pe de altă parte, mama era întotdeauna mai selectivă. Petru a încercat să mă înveţe despre frumuseţea vieţii, despre libertatea iubirii. Am învăţat asta crescând cu mama şi cu el, care era mult mai în vârstă decât ea, iar tata a înţeles cumva relaţia minunată dintre ei doi. Am avut parte de oameni extrem de speciali. Acum n-a mai rămas prea mare lucru din parfumul acelei lumi.
S-a schimbat lumea?
Da. Am fost dezamăgită când am început facultatea, pentru că eram fericită cu oamenii cu care am crescut, actori, artişti, prieteni. În anul al doilea mi se părea că totul se deteriorează, că nu e nimic din ce-mi
povesteau prietenii de familie că era pe vremuri la Institut.
Ţi-ar fi plăcut să trăieşti în alt timp?
Da. La Paris, în anii ’50-’60. În România mi-ar fi plăcut să trăiesc cu oamenii ăştia lângă mine. Am citit acum cartea de amintiri a lui Ştefan Agopian şi mi-am dorit foarte tare să-i fi cunoscut şi eu pe toţi oamenii ăia. Acum e mai trist... De aceea, întâlnirea cu Horaţiu Mălăele e atât de importantă, pentru că el e din altă lume şi îşi păstrează exact ce e cel mai frumos, apropo de valori, adevăr, umor, arta adevărată a teatrului.
E o alegere faptul că eşti mai puţin prezentă în teatru decât în film?
Aşa s-a întâmplat. Când am intrat la facultate, nici n-aveam în gând filmul. Dar aşa s-au legat lucrurile. Şi nu am nicio frustrare că n-am făcut mai mult. Dimpotrivă, simt că acum e momentul şi că sunt pregătită pentru teatru.
Cât de mult te ajută sistemul când termini facultatea şi vrei să joci?
Nu te ajută deloc. Nu există o mână întinsă sau un loc în care să te duci.
Unde e mai uşor de pătruns, în film sau în teatru?
Ţine de cât eşti de serios. Apoi e o chestiune de noroc, de cum se aşază lucrurile. Contează unde eşti când se dă castingul, dacă e rolul care ţi se potriveşte sau nu. Dar cred că e foarte greu de pătruns în ambele.
E greu şi pentru tine, care eşti vedetă?
Da. Nu e ca în sport, ca atunci când ai câştigat o medalie de aur şi o ai acasă. Şi cu un premiu, tot e greu. Aici o iei de la început cu noul rol. Poţi să o dai în bară foarte uşor. De-asta sunt întotdeauna foarte atentă la alegerile pe care le fac. Mi se pare important să nu te pierzi în meseria asta.
CEL MAI MARE DUŞMAN E LENEA
Care e cel mai mare duşman al tău în profesie?
Lenea. Delăsarea. Când nu ai de lucru, când nu ai un proiect în faţă sunt momente importante când trebuie să fii atent cu tine, să nu te laşi, să nu te leneveşti.
Te simţi vedetă?
Nu ştiu dacă e cuvântul potrivit. Nu e un termen ok pentru ţara noastră, unde e uzat greşit. Dar simt că am ce să ofer şi că am oferit publicului lucruri frumoase, emoţie adevărată. Ştiu că am făcut lucruri pe care puţini le-au făcut. Nu ştiu dacă „vedetă“, dar, da, mă simt importantă şi-mi asum tot ce fac.
Eşti orgolioasă?
Mult mai puţin decât ar trebui să fiu, pentru că mai dai şi de oameni care nu au drag adevărat de meserie şi te loveşti de lucruri absurde. Dar mi-am dat seama că nu am cum să schimb oamenii. Oamenii nu, dar lumea cred că pot s-o schimb uneori...
Ar fi ăsta un scop al tău?
Mai degrabă să fac oamenii să simtă adevărul, dragostea, generozitatea, bunătatea. Nu fac asta doar pentru ei, ci şi pentru mine. Şi eu am nevoie de asta. Şi eu am nevoie de discuţii cu mine.
Te cerţi cu tine?
Mai rar decât ar trebui.
TEATRUL E VIAŢĂ
Pentru ce te superi cel mai tare pe tine?
Când nu-mi iese ceva în partea profesională. În zona personală îmi îngădui foarte mult. Dar când e vorba de meserie, dacă nu iese ceva nu e bine.
Teatrul e doar o meserie?
Nu! E viaţă. Dar sunt un om care se aruncă tare şi se duce până la capăt. Şi de-asta încerc să mă mint, să fiu detaşată şi să-mi spun că actoria e doar o meserie.
Ţi-ar fi plăcut să fii angajată într-un teatru?
Înainte de facultate, visul meu cel mai mare era să fiu angajată la Odeon. Văzusem acolo multe spectacole, îmi place foarte mult sala aia splendidă. Când eram mică am văzut acolo „Cartofi prăjiţi cu orice“ şi se deschidea tavanul. Am rămas fascinată. Dar pe urmă, dorinţa asta cu angajarea a mai trecut. Contează mult colectivul şi oamenii de la conducere. Dacă te înţelegi bine cu ei şi simţi că poţi să faci lucruri acolo, să evoluezi şi tu, şi instituţia e bine. Dar nu mai mult de doi-trei ani. După aceea, trebuie să faci altceva.
Când te-ai dus la facultate ştiai în ce junglă te arunci?
Nu. Mi s-a zis că o să fie greu, că nu se câştigă bani, nu sunt roluri etc. Dar nu mi-a păsat. Îmi doream atât de tare să fac asta, că nu conta...
Eşti dispusă să lucrezi fără bani?
Da. Depinde mult de proiect. E important să fie ceva în care cred. Nu joc în ceva în care nu cred, oricâţi bani aş lua. Aş simţi că mă pierd, mă risipesc. Mai bine fac fotografii, citesc, mă văd cu prietenii, decât să fac ceva ce nu mă face fericită. ;
„MI-E FRICĂ DE SINGURĂTATE“
Ţi-aduci aminte acea întâmplare din copilăria ta care te-a făcut să vezi viaţa altfel?
Moartea lui Petru mi-a schimbat viaţa total. Aveam 8 ani. N-am înţeles pe moment ce s-a întâmplat, dar crescusem cu el în casă de când eram foarte mică. Şi atunci s-a schimbat tot – de la cum mă trezeam dimineaţa la masa de seară, la expresiile pe care le foloseam şi dintr-odată nu le mai puteam folosi.
De ce ţi-e frică?
De singurătate. Dar „singurătate“ înseamnă mai degrabă lipsa de dragoste. Am mare nevoie de prieteni, de tandreţe, de oameni calzi şi generoşi în jurul meu.
E unul dintre motivele pentru care te-ai apucat să faci teatru?
Poate... la un nivel pe care încă nu-l conştientizez. Mult timp n-am avut un răspuns clar la „de ce fac teatru?“. Anul trecut am fost la un spectacol de studenţi de la UNATC, „Şase personaje în căutarea unui autor“ de Luigi Pirandello. Ascultând atunci textul şi povestea în poveste, mi-am dat seama că de asta am vrut să fac teatru: ca să fiu în poveşti, să trăiesc tot felul de vieţi. Deocamdată am rămas la acest răspuns naiv. De fapt, de când eram mică îmi plăcea să trăiesc în poveşti. Mă uitam în oglindă, îmi construiam personaje, scenarii.
Când ai ştiut că vrei să faci teatru?
Eram foarte mică, aveam vreo 4 ani. Am găsit recent nişte casete trase pe DVD de tata, cu mine când aveam 4 ani. Şi făceam amândoi un fel de spectacol de circ, mă rotea peste cap şi la final mă punea să fac o reverenţă la camera video, cu care ne filma mama de Crăciun. M-au fascinat întotdeauna scena şi culisele, schimbarea de lumini, prietenii noştri pe care-i vedeam pe scenă, după care veneau la muzeu şi spuneau glume, trecerile de la o realitate la alta.
Teatrul e un fel de a te cunoaşte pe tine mai bine sau de a-i cunoaşte pe ceilalţi? Care e sensul?
Sensul e în trăirea foarte puternică a emoţiilor. Un actor bun e cel care nu poate să mintă şi e foarte adevărat în emoţie, în trăirea adevărată.
Te placi?
Da... Şi cred că e foarte important la un actor. Mulţi spun că nu se plac când se privesc pe ecran. Eu nu cred asta. Mi se pare o ipocrizie. Nu cred că poţi face meseria asta dacă ţi se pare că nu eşti bun. Să fii bine cu tine e un pas important ca să poţi ajunge sus.
Ce-ţi place la Ada Condeescu?
Ochii. De altfel, la asta mă uit la oameni. Şi asta mă atrage şi la mine.
Ziceai că ai copilărit printre poveşti. Ce poveste te-a furat cel mai tare când erai mică?
„Mica sirenă“ şi imposibilitatea acelei poveşti de dragoste... Cred că de acolo a început totul! Ideea de lume a mărilor, la care nu avem acces şi pe care n-o putem vedea. Atracţia nevăzutului şi a neştiutului în care orice om e tentat să se ducă. Plus toate lucrurile pe care e sănătos să le faci în viaţă: să treci peste limitele tale, inclusiv cele sociale, şi să-ţi urmăreşti ţelul, omul pe care-l iubeşti, să mergi pe instinctul tău până la capăt. Chiar dacă nu s-a întâmplat ce mi-am dorit, întotdeauna faptul că am mers pe drumul meu, cu adevărul meu emoţional, m-a ajutat. N-aş fi ajuns aici, la cum sunt azi, dacă aş fi fugit de unele lucruri sau nu aş fi mers până în pânzele albe. ;
Premiată la Berlin şi Sarajevo
Numele:
Ada Condeescu
Data şi locul naşterii: 2 iulie 1988,
Bucureşti
Starea civilă:
necăsătorită
Studiile şi cariera:
Este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“.
A debutat în „Eu când vreau să fluier, fluier“, în regia lui Florin Şerban, premiat cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin în 2010.
Interpretarea din „Loverboy“, în regia lui Cătălin Mitulescu, i-a adus în 2011 premiul „The Heart of Sarajevo“ pentru cea mai bună actriţă în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo.
În 2013, a participat în programul internaţional Shooting Stars, menit să promoveze cei mai buni tineri actori europeni.
În 2015, joacă rolul Ana, în spectacolul „Jocul vieţii şi al morţii“, după Horia Lovinescu, în regia lui Horaţiu Mălăele.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
