Actriţa Rodica Popescu Bitănescu, la 78 de ani: „Eu nu mai am fotografii, am rupt tot, pentru că îmi fac foarte rău“ VIDEO

Viaţa mai puţin cunoscută a actriţei Rodica Popescu Bitănescu 

Rodica Popescu Bitănescu, care împlineşte vineri 78 de ani, a fost invitată în platoul Adevărul Live, unde a făcut o reverenţă publicului, a dezvăluit amănunte necunoscute şi a povestit amintiri inedite

Ştiri pe aceeaşi temă

Actriţa Rodica Popescu Bitănescu a fost prezentă în studioul Adevărul Live pentru un interviu inedit, presărat cu amintiri mai puţin cunoscute din biografia sa, care se întinde pe mai bine de 77 de ani.
 
„Adevărul“: Nu prea acordaţi interviuri.
Rodica Popescu Bitănescu: Nu dau interviuri pentru că la un moment dat mi s-au scos din context declaraţiile. Eu am spus că trăiesc bine din pensie şi că mă iubesc oamenii din piaţă, iar uneori mă strigă să-mi dea un strugure. E, şi ei au scris că eu mor de foame şi îmi dau ţăranii să mănânc. Dacă eu la vârsta asta aş muri de foame, aş fi o nesimţită. Păi ce am făcut eu toată viaţa? Eu sunt actriţă, sunt şi pensionară, fac piese de teatru, am jucat în telenovele, eu o duc foarte bine. 
 
S-a scris mult despre râsul dumneavoastră colorat, inconfundabil.
Eu râd foarte rar, dar când râd, râd cu foarte mare poftă, e adevărat. După cum sunt un om foarte sensibil şi plâng foarte repede. Sunt un om şi foarte vesel, şi foarte trist. Eu nu mi-am căutat acest râs. Pe undeva e plăcut să ştii că oamenii se bucură de optimismul tău. Probabil că eu îi încarc pozitiv. Şi românii au nevoie de zâmbetul şi de râsul meu, ceea ce mă bucură.
 
Dacă râsul îngraşă, atunci nu e bine.
Nu cred! (Râde) Eu toată viaţa am vrut să fiu grasă, întotdeauna mi-au plăcut femeile plinuţe, pentru că în copilărie am fost foarte complexată pentru că am fost foarte slabă.
În liceu mi-a intrat în cap că aş fi o mare actriţă şi de o frumuseţe fără margini, pe parcurs mi-au trecut multe şi aveam impresia că sunt de o urâţenie fără margini şi total lipsită de talent
 
Rodica Popescu Bitănescu
Mai aveaţi şi alte complexe?
Eu sunt o persoană care trăieşte în prezent, nu mă uit la ce am făcut în trecut. De aceea eu nici nu am fotografii. Eu am rupt tot. Nu mă interesează teancurile de fotografii. Eu am amintirile în cap. Apoi, mie fotografiile îmi fac foarte rău, nu suport trecutul, îmi face foarte rău. Pentru că am nişte amintiri pe care nu le suport, am un trecut dureros, familia mea a trecut prin multe necazuri, pentru că s-au schimbat multe regimuri. Nu vreau să-mi aduc aminte, mă întristează. Dar vreau să ştiţi că despre toate aceste lucruri am scris în cele cinci piese de teatru semnate de mine. Toate sunt comedii şi, culmea, la aceste lucruri triste şi tragice lumea râde. Este fantastic! Întotdeauna lumea se amuză pe seama necazurilor altora. Cu această ocazie vreau să vă spun că eu nu am nici pagină de Facebook şi nu cred că o să-mi fac vreodată. 
 
De ce?
În primul rând, paginile de Facebook pe numele meu sunt false, deci nu intraţi în discuţii cu Bităneasca de pe Facebook, s-au cerut bani în numele meu, s-au dat declaraţii pe Facebook în numele meu, să nu mai intre nimeni pe acele pagini. Nu-mi fac pentru că Facebook-ul a ajuns un fel de mahala, mi-aş face o pagină de Facebook profesională, legată strict de proiectele mele, nicio bârfă, nicio intrigă, nicio discuţie despre alţi oameni. Oamenii îmi spun să-mi fac Facebook pentru că mă regăsesc cu persoane pe care nu le-am mai văzut şi cu care nu am mai vorbit de zeci de ani. Aşa, şi? Nu mai suntem aceleaşi persoane, nu avem nicio legătură, timpul nu se mai întoarce, ce a fost atunci nu va mai fi niciodată. 
 
Dar poate sunt oameni care vă admiră şi vor să discute cu dvs..
Cine mă admiră să vină să mă vadă la teatru. Eu nu am chestia asta cu autografe sau să-mi fac poze, fug de rup pământul. A venit un coleg: „Rodică, hai să facem un selfie.“ Nu! Şi dacă vine cineva la mine în vizită, să nu-mi aducă flori. Eu le suport doar în grădină şi în pictură. Singurul om de la care îmi place să primesc flori este soţul meu şi o floricică de la el mă înmoaie complet. 

rodica popescu bitanescu
Rodica Popescu Bitănescu FOTO Eduard Enea
 
Aminteaţi despre spectacolele dvs. Ce fel de regizor sunteţi?
La început am fost un regizor slab, mi se urcau actorii în cap, eu mă jenam să le fac observaţie, până am văzut că nu se mai poate. Întotdeauna trebuie să-ţi cauţi un colectiv cu care te poţi înţelege. La mine oamenii sunt foarte disciplinaţi, pentru că trebuie să te impui de la început. Textul meu nu se poate schimba, nu pentru că aş fi eu Shakespeare, dar la mine actorii trebuie să ştie textul perfect, nu se înlocuieşte nimic, doar dacă un actor simte cumva şi are dreptate, atunci sunt de acord. În plus, Eu scot piesele foarte rapid, eu nu pot să repet piesele luni şi ani la un spectacol, pentru că înnebunesc, nu pot, eu sunt un om spontan, eu nu sunt actriţă de repetiţii multe. 
 
V-aţi gândit să şi predaţi?
Am fost chemată încă de pe timpul lui Dem Rădulescu să predau la facultate, am refuzat. Le-am zis că nu pot, pentru că aceste cursuri se fac după amiază, iar eu după amiaza dorm, îmi place grozav să dorm. (Râde) 
 
Pe timpul răposatului, mi-am dorit să mă distribuie şi pe mine să recit o poezie patriotică, domne'. Nu voiau decât să mă cheme la divertisment
 
Rodica Popescu Bitănescu, actriţă
 
Dar cum aţi ajuns la teatru?
Am ajuns actriţă dintr-o întâmplare. În liceu a fost un regizor care avea nevoie de o Ziţă pentru „O noapte furtunoasă“. Am citit textul cu tupeu şi de atunci mi-a intrat în cap că aş fi o mare actriţă şi de o frumuseţe fără margini, pe parcurs mi-au trecut multe, pe urmă aveam impresia că sunt de o urâţenie fără margini şi total lipsită de talent. Am dat la Teatru şi am căzut cu lanţuri, pentru că fiind atât de încrezută nici nu m-am pregătit. 
 
V-a deranjat vreodată faptul că aţi fost mai dorită în comedii?
Sigur că m-a deranjat că mă căutau doar pentru comedie, dar am reuşit să fac şi dramă. Eu mi-am dorit toată viaţa să demonstrez că pot face dramă. Niciodată însă nu mi-am dorit să fac Julieta. Mi-ar fi plăcut să fac Lady Macbeth, eram excelentă, îţi spun eu. În general am luptat să demonstrez. Pe timpul răposatului, când toată lumea recita poezii patriotice şi se câştigau nişte bănuţi, mi-am dorit să mă distribuie şi pe mine, să recit o poezie patriotică, domne'. Nu voiau decât să mă cheme la divertisment, unde eram foarte bună, nu zic. Până la urmă, am recitit o poezie patriotică la munte, iar regizoarea stătea în faţa mea, eu mă uitam în aparat şi spuneam „Tovarăşe Nicolae Ceauşescu...“, ceva în genul ăsta, iar aia, în spatele camerei, era pe burtă, în zăpadă, de râs. Eu o vedeam cum râde ca o nebună, dar trebuia să mă concentrez.
 
Apropo de vremurile acelea, aţi avut vreodată probleme pentru că tatăl dvs. a fost ţărănist?
Eu când am făcut facultatea, tata a fost ca prostul în puşcărie la Piteşti, printre amărâţii ăia a fost şi tata, iar acum derbedeii fac mişto. Aţi murit ca proştii, vă spun eu, nu merită. Tata a murit după câţiva ani de la ieşirea din puşcărie, la 57 de ani. Tata a suferit enorm, el era un om foarte fin, foarte bun, blând şi muncitor. Lumea trebuie să ştie şi adevărul ăsta, Ana Pauker a fost mâna dreaptă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a adus tare de tot comunismul în România. Era groaznic când auzeam de Ana Pauker, de Drăghici. Eu am rămas speriată, eu am crescut cu teama că mă va lua la Canalul Dunăre Marea Neagră sau că mă deportează în Bărăgan sau că ne trimite în lagăr la ruşi, pentru că asta ştiam eu. Frica aceasta mi-a rămas, eu în facultate am murit de foame şi aşteptam ori să mă ia de nevastă unul cu bani, să-mi dea de mâncare, dar ăştia cu bani îţi aflau dosarul. Am rămas trăsnită când mi-a spus unul: „Te-aş lua de nevastă, te admir, îmi eşti dragă, dar ştiu de tatăl tău şi nu pot, că din mare general ce sunt acum ajung urgent soldat prost.“ 
 
Credeţi că este oportună implicarea actorilor în politică?
Nu mi se pare. Eu nu m-am implicat în niciun fel în politică. Sunt prietenă cu foarte mulţi oameni din politică, îi admir mai ales pe cei care vin la teatru, sunt vreo 2-3, nu mulţi. Eu admir, şi spun deschis, oamenii şi mă duc cu plăcere să joc când mă invită cineva care iubeşte teatrul. Acel primar de la Mizil iubeşte actorii şi teatrul, care-i problema? Cu oamenii care iubesc teatrul, indiferent că sunt primari sau oameni politici, am relaţii şi mă pot înţelege. Eu am rupt relaţii care păreau grozave cu oameni care n-au mers la teatru în viaţa lor. Ce să vorbesc eu cu un om care nu a mers la teatru? Ce legătură să am eu cu persoana aia?
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările