Iluzia că putem fi şi altfel decât înţepeniţi în reguli şi cutume  precum cuplurile regale care se opun căsătoriei tinerilor la începutul piesei, că putem să iubim şi să fim iubiţi în deplina libertate a simţurilor la adăpostul măştilor şi a codrului unde se autoexilează  personajele, că ne putem bucura de darurile şi desfătările naturii lăsându-ne vrăjiţi de tainele ei. E  în fond elogiul libertăţii, mesajul acestei comedii feerice shakespeariene  de atâtea ori sluţită în interpretări de tot felul, fiindcă nu-i aşa?!, genialul Will a scris opere deschise uitând să pună limite exchibiţioniştilor de tot felul. Poetica gingaşă a acestei piese în care e prefigurată una din cele mai frumoase ziceri despre actori  atribuită lui Ariel din Furtuna (suntem din plămada viselor şi mica noastră viaţă e rotunjită-n somn)... e, până la urmă un fel de biblie a artei actorului care are drept sursă viaţa şi scop bucuria de a o visa cu ajutorul miracolului scenei. Şi nici o altă filozofie nu-i alterează sensul în spectacolul simplu dar strălucitor al unui respectat şi îndrăgit actor multi-premiat ca Tim Robbins.

Ce putea face mai bine aşa dar, un regizor- actor decât să trezească în interpreţii săi bucuria jocului, să exalte spiritul ludic şi să vegheze ca această celebrare a libertăţii de creaţie să se facă în deplin respect pentru regulile unei arte care în cei peste 2000 de ani de existenţă a ajuns să-şi perfctioneze mijloacele până la rafinament. Pentru noi, românii, şi şcoala noastră de teatru care confundă adesea actoria cu improvizaţia şi meşteşugul cu rutina, lecţia exemplară a actorilor americani a fost despre  profesionalism înalt şi totală dăruire. O explozie de energie se deslănţuie în acest spectacol răspunzând fanteziei şi inspiraţiei creatoare a regizorului, puse în slujba ideilor nobile că trebuie mai întâi să se bucure cei de pe scenă pentru a-i încânta pe cei din stal, că doar încrederea în ceea ce faci dă consistenţă adevărului din spatele unei puneri în scenă. În spaţiul gol al scenei cu o estradă pentru muzicanţi în fundal (un violoncel şi o baterie de tobe) şi un stelaj pe care stau costumele  schimbate rapid şi des de actori în penumbra scenei, cei cca. 15 interpreţi ai Visului de vară vor fi mereu pe podium pentru a juca unul sau mai multe personaje, sugerând prin costum şi elemente de recuzită ambianţa în care se produc vrăjile puse la cale de Oberon şi îndeplinite de Puck cu ajutorul florii fermecate.

Elfi şi zâne flutură dansând ramuri înflorite în formaţii coregrafice ce au aerul de improvizaţie dar sunt mereu în concordanţă cu necesitatea unui desen scenic elaborat. Buttom îşi primeşte capul de măgar devenind o marionetă vorbitoare fiindcă masca e astfel sculptată încât are mobilitate şi funcţionalitate, iar meşterii din trupa lui Fundulea sunt şi ei dotaţi cu obiecte-simbol pentru înscenarea pusă la cale. Dar ceea ce devine de-a dreptul încântător e modul în care simplitatea mijloacelor din acest spectacol reuşeşte să servească Visului... şi să dea coerenţă, viaţă, poveştii încâlcite din această piesă. Dinamismul, mobilitatea, expresivitatea vocală şi corporală conferă ritm şi culoare montării, admirabil  animată de un suflu vital molipsitor. Bine antrenaţi, cu calităţi muzicale şi atletice, actorii lui Tim Robbins sunt o bună pledoarie pentru întoarcerea teatrului la mijloacele lui într-o vreme în care invadată de tehnologie scena e în pericol să-şi piardă specificul viu care gravitează în jurul actorului şi a expresivităţii lui totale.