Un noroc şi o ocazie de a revedea laolaltă multe din numele grele al teatrului românesc, în cap cu sărbătoritul, şi de a urmări în acelaşi timp în regia Letiţiei Popa, aparţinând şi ea acestei generaţii, una dintre cele mai discutate piese a şi mai controversatului Sartre.

Legendar, dar puţin cunoscut, îndrăznesc să spun prin prisma comentariilor recente din cartea lui Bernard Henri Levy, Le siècle de Sartre (Editura Grasset, 2000), Sartre, intelectualul total, cum îl numeşte Bernard Levy, care a dominat cu statura lui impunătoare secolul trecut, poate fi citit şi înţeles, evident parţial, din această piesă. Scrisă şi jucată în 1951, în perioada de glorie a scriitorului filozof care cucerea cu dezinvoltură scena culturală franceză, afirmându-se în mai toate domeniile scrisului, Diavolul şi bunul Dumnezeu anunţa totuşi orientarea viitoare a scriitorului. Încă dominat, ca prietenul său Camus, de existenţialismul care spera să recupereze ceva din umanitatea rănită a alienaţilor de după război, cel care va traversa cu nonşalanţă mai toate experienţele ideologice ale epocii venea aici cu aplomb să testeze pe terenul sensibil al credinţei o anume apartenenţă la lumea nouă pe care o identifica, la un moment dat, ca şi alţi intelectuali păcăliţi de ideile deduse din raţiunea practică a hegelienilor şi mai departe de marxism. Fără să o declare explicit, Sartre se străduia să demonstreze cât de labilă şi practic imposibilă e opţiunea în vremurile zdruncinate de război în care pacea se instala cu greu în sufletele oamenilor.

Alegând drept cadru al acţiunii piesei războiul ţărănesc din Germania şi drept erou pe Goetz, căpetenia armatei în luptă cu nobilimea de la care acesta vrea să-şi recapete un drept familial de proprietate, autorul celebrului eseu despre Fiinţă şi neant încă nescris la vremea apariţiei piesei (1951) urmăreşte, de fapt, să lanseze o dezbatere de idei despre Bine şi Rău cu care se ocupă îndeobşte morala religioasă. O dezbatere utilă şi astăzi într-o altă etapă a istoriei contemporane în care se acutizează criza omului modern sfâşiat între pragmatismul consumerist şi idealismul identitar. În piesa lui Sartre această discuţie are, ce-i drept, un caracter greoi lansându-se în adevărate dizertaţii cu iz didactic. (Goetz: Domnul se leapădă de orice răspundere... Ură şi slăbiciune, violenţă şi moarte, supărare, astea vin numai de la om, acestea sunt în împărăţia mea, şi sunt singur în ea: ce se petrece aici nu mi se poate imputa decât mie. Bun, bun, iau toată răspunderea asupra mea, şi nu zic nimic. In ziua judecăţii am să tac ca peştele, am şi eu mândria mea, ...dar nu te stinghereşte măcar un pic, să-l osândeşti pe cel care ţi-a fost om la toate?)

Acţiunea încearcă să susţină ideile punând în antiteză personajele care le slujesc cu argumentele acţiunii, complicată pe multe planuri ale poveştii despre destinul eroului. La începutm Goetz războinicul, slujitorul Răului, al Satanei, se confruntă cu Heinrich, reprezentantul bisericii, al credinţei în bine. Şi dacă acesta va reuşi să-l convingă pe Goetz că merită să schimbe armura cu sutana, experienţa personală a purului Heinrich printre oşteni şi moarte nu va fi la fel de profitabilă. Zdruncinat în propria credinţă, obligat la trădări şi abjurare, călugărul va muri de mâna celui pe care viaţa îl întoarce din calea îndumnezeirii. În structura labirintică a piesei cu nenumărate abateri de la linia conflictului de bază, în care apare şi rolul femeii, femeia uşoară care întrupează păcatul însuşi şi ingenua care exercită o altfel de ispită, demonstraţia filozofică intenţionată de autor devine tot mai greu de urmărit. Personajele trec dintr-o tabără în alta, iar poporul, transformat în masă de manevră, asistă neputincios, dar tot mai înrăit la acest spectacol al istoriei. Despre cum se instalează în fiinţa lor credinţa şi cum cad de pe soclu sfinţii în toiul răscoalei, despre singurătatea celui care s-a crezut supraom şi l-a înfruntat pe creator, putem spune că nu aflăm lucruri noi, fiindcă textul filozofului nu e destul de limpede. De aceea piesa se joacă rar - în istoria modernă la noi a făcut o încercare de reprezentare tot prin anii 70, la Teatrul Mic  Silviu Purcărete - iar această înscenare televizată are cu atât mai mult valoarea de a o repune în discuţie cu un afiş excepţional, actori uriaşi, unii doar în roluri mici cum ar fi Gheorghe Dinică, Toma Dimitriu, Florin Scărlătescu.

În rolul războinicului Goetz, Victor Rebengiuc se luptă realmente cu un text dens căruia încearcă să îi dea viaţă exploatând situaţiile din piesă şi reuşind să dea credibilitate zbuciumului eroului care trece de la Rău la Bine şi din nou la Rău, ipostaze dureroase în încercarea de a găsi drumul spre credinţa în om. Cu masca din dotare, adică urmând indicaţiile de machiaj ale producătorului, el afişează un cap desprins din cărţile de istorie, un fel de Vercingetorix, greu de îmblânzit, căruia Gina Patrichi, întruchipând o sclavă exploatată sexual, îi ţine piept uzând de scrâşnete ironice şi priviri de foc. O interpretare de zile mari. La început apostol al binelui şi dreptăţi, sfâşiat şi el de îndoieli, bunul Heinrich, în înfăţişarea lui Virgil Ogăşanu, e în sine o pledoarie victorioasă. Pentru că actorul emană naivitate şi căldură, impunându-şi făptura firavă şi dincolo de stratagemele pe care ispitirea le presupune şi în cazul binelui şi al răului. Provocările lui fac ca răspunsurile adversarului să ducă la adevărate confruntări în scene de o mare frumuseţe şi adâncime a dezbaterii intelectuale. Tânără, frumoasă şi evlavioasă, Mariana Mihuţ apare spre sfârşit în rolul misionarei însărcinate cu întoarcerea lui Goetz la iubire. Prezenţa ei contribuie la luminarea orizonturilor în această piesă despre război, iubire, ură şi credinţă care se urmăreşte şi astăzi cu mare interes.

Regia Letiţiei Popa a avut menirea să pună în valoare o distribuţie de mari actori într-o înregistrare cu valoare de patrimoniu, chiar dacă decorul prăfuit din cartoane al Teodorei Dinulescu nu putea fi la vremea aceea decât aşa. În schimb, datorăm imaginea valoroasă unei echipe de cameramani de elită pe care o avea pe atunci televiziunea: Constantin Lungu, Edwiga Adelman, Aurel Copos, Alexandru Condurache. Ei realizează cadrele minunate ca să ne putem bucura şi azi de expresivitatea chipurilor acestor actori minunaţi aflaţi atunci la apogeul carierei. Din păcate, genericul nu-l menţionează pe redactor, dar noi ştim că o parte din succes se datorează şi ideii acestuia de a propune textul şi a urmării fidelitatea redării lui. Pe afiş alte nume prestigioase: Mihai Şora (traducerea), Adrian Enescu (muzica).