A plecat Hamlet...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Florin Ghioca, Arhiva TNB
FOTO: Florin Ghioca, Arhiva TNB

Dar nu până în Anglia, ci mult mai departe... Acolo unde poate afla de ce omenirea e pusă în faţa sfâşietoarei întrebări: a fi sau a nu fi?

A ieşit din scena vieţii, împins de un Claudius ce-i pătrunsese pe neştiute sub piele, de fapt, în fluxurile vitale ale fiinţei.

Iar fără neliniştile existenţiale ale lui Hamlet, lumea parcă rămâne cu posace şi mici certitudini.

Cât timp a fost aici, Hamlet a întrupat visurile atâtor mari creatori de lumi imaginare. Mai întâi, şi-a interpretat propriul rol, sub privirea maestrului Costache Antoniu, la şcoala de actorie unde a învăţat esenţialul, anume că actorii “sunt rezumatul şi cronica prescurtată a vremurilor”.

Nici nu urcase bine în scenă, când marii regizori ai epocii au simţit că freamătă în el tumultul mai multor vieţi şi caractere. Tot sub bagheta lui Antoniu, în 1964, a devenit Profesorul rupt de cele lumeşti, care visa la bolta înstelată, în Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Sică Alexandrescu i-a intuit repede arderea pentru piscurile ameţitoare ale poeziei lui Eminescu şi l-a ales ca să dea viaţă scenică marelui poet român. Moni Ghelerter a citit focul romantic pe care îl putea scoate din sufletul său, când l-a distribuit în Cu dragostea nu-i de glumit de Alfred de Musset.

Liviu Ciulei i-a citit ambitusul emoţional, care îi permitea să intre în pielea a diferiţi oameni ficţionali, de la un vânzător de ziare, în Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, la un tânăr gentilom, în Moartea lui Danton de Georg Büchner, de la un soldat, în Procesul Horia de Alexandru Voitin, la un prinţ şi rege al Scoţiei, în Macbeth de William Shakespeare.

Copilul teribil al regiei româneşti, Andrei Şerban, era de aceeaşi vârstă cu Hamlet, avea 26 de ani, când a ştiut că acesta se va putea metamorfoza în shakespearianul şi de două ori mai vârstnicul Iulius Cezar şi va pronunţa cu profunzime “Şi tu, Brutus!”, înainte de a-şi sa ultima suflare.

Maestrul atâtor generaţii de actori, regizorul Vlad Mugur, a văzut în Hamlet infinitul dragostei juvenile, aceea care îşi caută împlinirea absolută până în moarte, aşa că l-a îmbrăcat în straiele lui Romeo, din Romeo şi Julieta de Shakespeare.

Ce debut de carieră ficţională mai fabulos decât acesta s-ar putea închipui? Un început demn de Hamlet. Era perfect. Cu trupul său zvelt, drept ca un copac tânăr şi cu privirea ce a păstrat o umbră de uimire şi curiozitate, chiar şi atunci când devenise stăpânitoare. Şi drept a rămas până la final, fiindcă rectitudinea îi devenise deja consubstanţială, în ciuda trecerii timpului. Dar timpul nu există pentru Hamlet. El este veşnic tânăr.

Hamlet a cunoscut multe iubiri, suferinţe, dezamăgiri, îndoieli, multe izbânzi şi mai puţine înfrângeri, pe care le-a trăit cu intensitate, ştiind să le echilibreze până la urmă. Şi dacă nu a venit cu această preştiinţă pe lume, nimic din ce este omenesc nu i-a rămas străin, căci le-a aflat pe toate de la prietenii săi: Shakespeare, Eminescu, Cehov, Büchner, Alfred de Musset, Bernard Shaw, Pirandello... Şi pe care i-a păstrat aproape de inima lui, toată viaţa.

caramitru

FOTO: MACBETH.  Arhiva TNB.

Şi când, la indicaţiile regizorale ale lui Alexandru Tocilescu, în 1985, Hamlet a fost Hamlet încătuşatul într-un sistem totalitar, la Bulandra, sau în 2008, când a îmbrăcat haina de foc a lui Eduard al III-lea (de Shakespeare), la Teatrul Naţional din Bucureşti. Şi când, în 2011, tot la TNB, a urmat gândul regizoral al lui Radu Penciulescu, punându-şi coroana însângerată în Macbeth, şi când s-a întâlnit cu forţa regizorală a bulgarului Alexander Morfov, care, în 2014, i-a dat cartea ştiinţei absolute, ce-i conferă forţă lui Prospero, în Furtuna de Shakespeare, iar în 2019, a dat, prin vocea sa, glas urii religioase a epocii, atât de umanei răzvrătiri şi umilinţei lui Shylock, în Neguţătorul din Veneţia, scris de acelaşi brit nemuritor.

caramitru

FOTO: Florin Ghioca, Arhiva TNB

Toţi scriitorii pe care Hamlet i-a interpretat, cu gândul şi cu fapta, i-au fost prieteni cărora a ştiut să le rostească vorbele, emoţiile, gândurile, cu o maximă exactitate a sensurilor. Şi cu o ştiinţă a culorilor şi a nuanţelor, care a şi asigurat bogăţia cromatică a prezenţelor sale publice.

Căci în public şi-a trăit toată existenţa Hamlet, pentru public s-a înveşmântat în mantie sau în cămaşa morţii. Pentru public şi-a adunat toate forţele (şi nu ducea lipsă!), pentru a-i dărui un spaţiu potrivit unde să viseze, ducând la bun sfârşit consolidarea şi refacerea la forma originară, a casei sale din ultimele două decenii, Teatrul Naţional din Bucureşti.

caramitru

FOTO: Florin Ghioca, Arhiva TNB

Aşa că, cine crede că Hamlet e construit numai din îndoială şi ezitare se înşală. Iar membrii breslei teatrale o ştiu foarte bine, căci pentru ei a trudit Hamlet la înfiinţarea şi menţinerea la o înaltă cotă de eficienţă, a UNITER-ului.

La fel, se înşală oricine, dacă socoteşte că Hamlet aparţine vreunui timp anume. El este de oricând şi de oriunde trăiesc oameni. La Elsinore se duce din când în când. Nu prea des. Căci nu-i plac închisorile. Chiar dacă-s aurite. Cum nu-i plac nici mincinoşii care cred că-i pot smulge “măduva tainei” şi, deşi nu ştiu cânta la flaut, speră să poată apăsa cu folos pe clapele fiinţei sale. Dar muzica din Hamlet nu se face auzită decât la porunca minţii lui şi e neapărat purtată în sonurile versului eminescian... “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”...

caramitru

FOTO: Florin Ghioca, Arhiva TNB

Da, Hamlet e al tuturor timpurilor. Şi al epocii elisabetane, şi al secolului XX, şi al secolului XXI. Iar Hamlet a ştiut acest lucru. Şi nu a ezitat să vorbească în limbile timpului său. La 22 de ani a devenit Ion, în Comoara de la Vadul vechi, filmul semnat de Victor Iliu, la 39 a fost pictorul care punea pasta pe pânză, cu pensula legată de mână, în Luchian, pelicula regizată de Nicolae Mărgineanu, la 43 de ani cucerea publicul larg ca Socrate, profesorul de filosofie al Liceenilor lui Nicolae Corjos. Şi a vorbit limba cinematografului în 40 de pelicule româneşti, americane, britanice, irlandeze, sau franceze. Mai puţin decât în teatru, unde a devenit personaj principal în peste 60 de producţii.

O fi mult? Sigur puţin nu e nici pentru istoria artei spectacolului, nici pentru cea a cinematografiei. Nici pentru istoria televiziunii, prin spectacolele preluate de aceasta, dar şi prin atitudinea-model a lui Hamlet, aflată în contrast cu a multor altora, de a refuza constant a aduce vreun omagiu, oricât de mic sau de recitat, stăpânirii comuniste. Şi nici pentru istorie pur şi simplu, căci Hamlet nu a stat deoparte, când cumpăna vremurilor s-a înclinat spre libertate şi pe la noi. Iar dacă în interiorul său poate va fi spus: “Vorbe, vorbe, vorbe.”, pe scena publică nu a ezitat să făptuiască.

Acum Hamlet a plecat să cerceteze, cu mintea sa iscoditoare, alte tărâmuri de nimeni cunoscute, lăsându-i în urmă atât pe cei mulţi care l-au iubit, cât şi pe cei puţini care l-au contestat. Dar trecerea sa pe acest pământ al nostru, din plămada viselor alcătuită, a lăsat o urmă luminoasă în inima şi în mintea oamenilor, în prezentul vieţii trăite, al celei imaginate pe scena teatrală şi în eternul peliculei. Atât cât pot fi de eterne lucrările gândului şi ale mâinii omului.

Iar absenţa sa din imediatul făptuirii le va da multora (chiar şi celor care se îndoiau) măsura a ceea ce a făcut şi ar fi putut să mai facă, cu forţa sa unică şi încăpăţânarea sa de mare aromân anticomunist al României.

VIDEO: SANDA VISAN

Aşa că îi şoptim lui Hamlet: “Good night, sweet prince”, ştiind că, deşi plecat pe drumul în lumină, el va rămâne cu noi pentru totdeauna.

Ion Caramitru (1942 -2021)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite