A murit Dario Fo, un titan al dramaturgiei universale

A murit Dario Fo, un titan al dramaturgiei universale

Dario Fo (1926-2016)

Dario Fo, celebrul scriitor italian, un titan al literaturii şi dramaturgiei universale, a murit la vârsta de 90 de ani. În 1997, Dario Fo a primit Premiul Nobel pentru literatură, acordat în virtutea faptului că „urmând tradiţia saltimbancilor medievali, batjocoreşte puterea, redându-le celor asupriţi demnitatea“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dario Fo s-a născut în 1926 în Lombardia. După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a studiat artele frumoase la Accademia di Belle Arti di Brera de la Milano. În 1950 a început colaborarea cu RAI, scriind texte satirice pe care le şi interpreta ca actor. Colaborarea cu RAI a durat peste un deceniu şi a prilejuit numeroase conflicte cu cenzura exercitată de Biserica Catolică. De aceea Fo a renunţat la ea, dedicându-se în exclusivitate teatrului, în cadrul companiei întemeiate în 1962 împreună cu soţia sa, actriţa Franca Rame. 

Dario Fo a fost şi a rămas un om de teatru total: scrie textele, semnează regia spectacolelor, joacă pe scenă de multe ori ca unic actor. Piesele sale aveau la început o structură de farsă şi erau scrise în răspăr cu „teatrul burghez“ al epocii, reînviind tradiţia italiană a improvizaţiei din commedia dell’arte. În 1969, Fo montează spectacolul Misterul buf, cel mai mare succes al său, care reunea texte în diferite dialecte recitate de un singur interpret: autorul însuşi. Au urmat: "Morte accidentale di un anarchico", "Non si paga! Non si paga!", "Parliamo di donne, L’uomo incinto".

 În plan politic, omul de teatru a militat toată viaţa în rândul stângii italiene, fiind totodată, prin textele şi spectacolele sale satirice, un critic necruţător al derapajelor politice din peninsulă. În 1997, Dario Fo a primit Premiul Nobel pentru literatură, acordat în virtutea faptului că „urmând tradiţia saltimbancilor medievali, batjocoreşte puterea, redându-le celor asupriţi demnitatea“. În anul 2014 a publicat cel dintâi roman al său, Fiica papei.

Romanul lui Dario Fo "Fiica papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Volumul, mai vândut roman al anului 2014 în Italia, a fost tradus de Vlad Russo şi apare în Colecţia „Raftul Denisei“ la Editura Humanitas Fiction.

Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf şi a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiţia commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieţii uneia dintre figurile remarcabile ale Renaşterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renaşterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului.

Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuieşte o adevărată saga, plină de înfruntări şi crime sângeroase, săvârşite deopotrivă prin fier şi prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a maşinaţiilor tatălui şi ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubită a unor bărbaţi cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiştilor şi umaniştilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetăţile italiene.

FRAGMENT
Cum să ajungi într-o comedie grotescă, fără mască

"În acei ani, în vreme ce statele ligii se bucurau de răsunătoarea victorie ce pusese la pământ Serenissima Republică şi se pregăteau să- şi împartă prada, la Ferrara o companie de actori profesionişti, condusă chiar de Lodovico Ariosto, care se ocupa de teatrul de la Curte, punea în scenă o pantomimă cu muzicanţi şi cu actori, în care se reproducea în cheie grotescă situaţia de- a dreptul haotică ce domnea într-o mare parte a Europei, cu evenimente neaşteptate şi adesea catastrofale.
Pe când se recita prologul, intrau în scenă bufoni cu costume şi măşti de războinici extravaganţi, care se luptau sălbatic, sfârtecându-i de-a dreptul pe învinşi. Fireşte, trucul masacrului consta în schimbarea rapidă, imperceptibilă, a actorilor cu păpuşi, care le luau locul.
Urma un dans de un macabru grotesc, executat de alţi bufoni intraţi în scenă, în costume de măturători, cu roabe şi cărucioare de gunoi, care, slujindu- se de furci, culegeau resturile eroilor măcelăriţi şi, tot dansând, le aruncau în tomberoanele de gunoi.

Din fundul scenei, pe tronuri împinse de episcopi şi alţi prelaţi, înaintau învingătorii. Iat- o pe regina Franţei, înveşmântată ca o războinică amintind de Ioana d’Arc. Imediat apare şi împăratul Maximilian ţinând în mâini globul de aur al planetei, pe care-l aruncă în aer exact în clipa în care primeşte altul, mult mai mare, aruncat din culise. De aici în colo începe o paradă de jongleri cu nenumărate mingi umplute cu petice care debordează scena. Printre jongleri se află şi regele Spaniei, iar lângă el Ioana Nebuna, care se distrează dând ocol scenei cu o ţepuşă de fier şi înşirând pe ea toate mingile. Aţi prins alegoria?

În marele final al paradei, intră în scenă dinspre fundul sălii însuşi papa, care poartă o mască reproducând, tot în chip grotesc, chipul lui Iuliu II. Ajuns în avanscenă, papa, urmat de cardinalii săi, se urcă pe o ridicătură şi îşi dă la o parte mantia de sub care apare armura de războinic, cu scut şi spadă. Agită spada în ritmul binecuvântărilor, iar cardinalii îşi pierd brusc capetele, unul după altul, şi ies dansând decapitaţi din scenă.
Apoi toţi mimii şi dansatorii se dau la o parte, iar în centru rămâne numai Ioana d’Arc, Franţa, căreia i se prezintă uriaşe suluri de pergament, evident fals. Sulurile sunt desfăşurate şi apar hărţi enorme ale Lombardiei: Brescia, Bergamo, Crema, Cremona şi, în încheiere, harta Milanului. Sfânta războinică a Franţei înghite, una după alta, toate hărţile, sfâşiindu- le şi scuipând din când în când bucăţile mai greu de mestecat. Pe măsură ce-şi azvârle în gâtlej hălci de teritorii, se umflă văzând cu ochii şi i se desface armura, care cade în bucăţi. Imediat i se pune alta mai mare, apoi alta, până ce devine uriaşă şi ocupă toată scena. Celelalte state din ligă încearcă să fugă care încotro, înainte de a fi strivite de pereţi de hulpava gigantică.
Papa reapare în avanscenă ieşind din prosceniu unde stau muzicanţii. Din fundul sălii, plutind peste capetele spectatorilor, vine o gondolă. O conduce dogele Veneţiei.

Papa urlă:
„Serenissime principe, e momentul să facem pace între noi, dacă vrem să supravieţuim.“
„Cum aşa, Sfinte Părinte? urlă dogele. Mai întâi mă gâtui şi pe urmă îmi cer să te salvez?“
Şi papa: „N-ai văzut ce proporţii ia regina frâncilor?“
„Nu, n-am încredere în tine, întâi mă duci în pat şi pe urmă mă tratezi ca pe o curvă de la colţ de stradă. Vreau nuntă în faţa întregii lumi.“

Brusc scena se schimbă şi ne pomenim la o masă de nuntă. Fiecare are farfuria plină de mâncare. Păsări fripte, peşti la grătar, brânzeturi, fructe şi verdeţuri. Cei doi miri îşi smulg unul altuia mâncarea din mâini, ba chiar din gură. La sfârşit, în avantaj iese papa, care se îngraşă şi el văzând cu ochii. Dar, nenorocire!, explodează în bucăţi care se risipesc pretutindeni. De sus, cu mare iuţeală, coboară însă un alt papă, deja gigantic. Întreaga scenă e umplută de Franţa cea grasă, care încearcă să- şi facă drum cu burta. La fel, Veneţia şi papalitatea atacă cu burţile înainte. În cele din urmă, frânţi de oboseală, se prăbuşesc pe scenă şi adorm cu un sforăit sonor, aproape muzical.

În timpul acestei pantomime se petrec fapte reale, ce par totuşi desprinse din absurdul spectacol. Devenit comandat al trupelor ligii, Alfonso trebuie să se ocupe exclusiv de armată şi e silit să abandoneze cârmuirea Ferrarei. Hotărăşte deci să încredinţeze această sarcină extrem de delicată şi de dificilă singurei persoane în care se poate încrede total şi pe care o socoteşte pregătită în cel mai înalt grad: Lucreziei.  Iat- o deci cârmuitoare absolută a ducatului Ferrarei. Este apoteoza pentru ea.

Puţin înainte de bătălia de la Chiara d’Adda, în care Alfonso d’Este se pregăteşte să conducă marele atac al forţelor ligii îndreptând spre inamic numeroase tunuri şi balestre, Francesco Gonzaga, care are şi el rangul de comandant în armata pontificală, e lovit de o cumplită criză a morbului de
care suferă. Pierderea simţurilor şi a echilibrului, febră şi frisoane violente cu semiparalizia gambelor. Pe scurt, evident că nu poate conduce o bătălie. Vestea se răspândeşte şi stârneşte gesturi de dispreţ în rândul soldaţilor şi al căpitanilor imensei desfăşurări de trupe. Faptul, era de aşteptat, devine subiect de farse şi comicării printre comicii tuturor oraşelor.

Peste două luni, depăşind criza, Francesco, însoţit de un grup de soldaţi, traversează graniţa ce desparte teritoriile sale de cele ale Veneţiei, dar din pricina ceţii nu- şi dă seama. Pică într-o ambuscadă întinsă de un detaşament de pedestraşi veneţieni care-l recunosc pe dată şi-l arestează strigându-i:
„Trădătorule!“
E dus la Veneţia şi închis în torretta. Marchizul de Mantova se gândeşte că veneţienii l-ar putea chiar condamna la moarte. Trec zile de imensă teamă şi suferinţă fizică, fiindcă în situaţia dată boala se face puternic simţită. Francesco îşi dă seama însă că planul Serenissimei este să- l ţină ostatic, fireşte, în vederea unui schimb profitabil. Prin urmare, strânge din dinţi şi rezistă.
Isabella d’Este şi Lucrezia se mişcă cu repeziciune, trimiţând, fie care de partea ei, cereri Serenissimei pentru a ajunge la un acord care să permită eliberarea lui Francesco. Mai presus de toate, Lucrezia îşi convinge soţul, care, să nu uităm, e comandant al trupelor pontificale, să devină mai activ şi să intervină în favoarea prizonierului.

Lucrezia ştie că Isabella a căzut pradă unei deznădejdi fără margini şi se duce la Mantova să-i aducă alinare. Coborând din mica corabie ce-a adus-o la debarcaderul marelui lac, o găseşte aşteptând în faţa porţii castelului. Imediat ce o vede, Isabella face eforturi să-i iasă în întâmpinare şi o îmbrăţişează:
— Aveam mare nevoie de cineva care să- mi fie prieten, şi numai tu mi-ai demonstrat că-mi eşti prietenă cu-adevărat.
După ce intră în castel, fireşte, la parter, cele două femei se aşază la masă:
— Ce veşti îmi aduci?
— Te-aş ruga să le spui tuturor servitorilor să iasă afară, dar fă-o cu mult tact.
— Imediat, dar de ce, ce se întâmplă?
— O clipă şi ai să înţelegi.
Isabella le porunceşte celor de faţă să iasă, apoi întreabă:
— Ce se întâmplă?
— Uite ce e, vestea pe care am să ţi- o dau e o veste foarte bună pentru soţul tău, dar e vai de lume dacă se află. Că tot veni vorba, eşti sigură că nu sunt urechi care ascultă la uşi sau la ferestre?
— Fii liniştită, nu e nimeni.
— Bine. Ştii că eu, personal, l-am implicat şi pe soţul meu în tentativa de a-l elibera pe Francesco.
— Ştiu şi-ţi mulţumesc. Am aflat de altfel că Alfonso se bucură de mult respect şi consideraţie din partea papei, care-l ţine pe lângă el drept consilier de mare prestigiu.
— Exact, de aici şi vestea cea bună.
— Spune- mi, te rog.
— Papa i-a destăinuit lui Alfonso în mare taină că vrea să schimbe iarăşi alianţele.
— Alianţele?
— Taci, e un lucru pe care eu n-ar trebui să-l ştiu, şi nici Alfonso. S- ar părea că papa Iuliu nu mai consideră Veneţia un pericol atât de mare.
— Cum adică, de vreme ce i se împart deja teritoriile?
— Păi da, dar în acelaşi timp se pregătesc să încheie o alianţă cu dogele.
— Cum aşa? De la o zi la alta? Azi sunt duşmani de moarte şi mâine devin aliaţi?
Lucrezia zâmbeşte:
— Am învăţat din proprie experienţă că nimic nu se schimbă mai uşor ca alianţele. În cazul ăsta însă, noi nu vom avea decât de câştigat.
— Şi ce se va întâmpla în noile condiţii?
— Nu ştiu, şi nici nu contează în momentul ăsta, important este că, atunci când Veneţia şi papa vor fi de aceeaşi parte a baricadei, avem certitudinea că soţul tău va fi eliberat!
Uitând aproape că se mişcă anevoie, Isabella îi sare de gât:
— Eşti îngerul meu, Lucrezia!

Totul merge ca uns. Are loc răsturnarea politică. Veneţia şi papa fac pace. Mai mult, fac o alianţă. Imediat este eliberat şi prizonierul, care, după un an de închisoare, se întoarce acasă cam şifonat, dar fericit. Îmbrăţişări, petrecere, cântări.
În acelaşi timp însă, se schimbă şi fronturile. Iar aici, mai ales pentru Ferrara, începe un dezastru în toată puterea cuvântului. Într- adevăr, papa, după cum am spus, a hotărât să facă pace cu Veneţia, dar totodată – şi aici stă noutatea – a început să se organizeze ca să înceapă războiul cu Franţa.
Trebuie deci dizolvată Liga de la Cambrai şi formată o nouă ligă, sfântă de data asta, la care să adere şi germanii, şi Spania. Dumnezeu e cu noi.
Alfonso d’Este, gonfalonier în armata papei, refuză să întoarcă armele împotriva francezilor, care au fost dintotdeauna aliaţi ai familiei sale. Ai Ferrarei adică. Din pricina asta papa îl excomunică pe loc şi hotărăşte totodată să intre în război cu ducatul Ferrarei, pentru a- l readuce sub ascultarea Bisericii.
Paradox al paradoxurilor, comandantul noii armate care urmează să atace Ferrara va fi tocmai reabilitatul marchiz de Mantova, Francesco Gonzaga, ridicat la rangul de gonfalonier în locul lui Alfonso. În plus, drept chezăşie a propriei fidelităţi faţă de Suveranul Pontif, Francesco se vede silit să-l lase ostatic pe fiul său, Federico, de numai zece ani, chiar acela căruia, vai!, i-a transmis luesul.

Alfonso a luat deci hotărârea să lupte alături de francezi, împotriva Ligii Sfinte. Aşa cum am văzut, pe timpul absenţei sale, Ferrara e cârmuită de Lucrezia, care face dovada unei lucidităţi şi a unei hotărâri impresionante. Ducesa îi scrie mai multe scrisori cumnatului ei Francesco Gonzaga, devenit
peste noapte inamic, pentru ca acesta să evite cu orice preţ să atace ducatul Ferrarei.
Primul ei gând a fost să-şi pună la adăpost copiii (cu un an înainte mai născuse unul, Ippolito) ducându-i la Milano. Dar încrederea poporului în ea e atât de mare, încât o mare mulţime se adună la castel cerând să intre în curtea mărginită de porticuri. Lucrezia coboară în mijlocul ferrarezilor, şi un purtător de cuvânt îi cere să nu-i părăsească.
— Eşti unica noastră speranţă, cu tine aici ne simţim în siguranţă, dar dacă pleci vom fi siliţi şi noi să părăsim oraşul.
Lucrezia trage adânc aer în piept şi, tuşind mai întâi ca să-şi ascundă emoţia, zice:
— După gestul vostru, nu voi mai pleca din acest oraş niciodată, sub nici un motiv. Afară doar dacă mă capturează inamicii.
Aşadar, Lucrezia rămâne şi organizează apărarea zidurilor. Se construieşte un nou bastion, la înălţarea căruia participă atât femeile, cât şi bărbaţii.
Conducerea acestor operaţiuni e permanent asigurată de Alfonso, despre care se povesteşte o anecdotă insolită. În timp ce sta pe un crenel ca să îndrume repartizarea întăririlor, se prezintă un trimis papal care-i înmânează un mesaj. Ducele rupe sigiliul şi citeşte cu glas tare ca să audă toată lumea: „Eu, Iuliu II, pontif al Bisericii romane, vă cer să-i predaţi cheile oraşului mesagerului pe care l-am trimis la
voi, de nu, în câteva zile veţi vedea sosind întreaga armată a Sfântului Scaun, a spaniolilor şi a germanilor“.
— Perfect, spuneţi-i papei că m-a convins. De îndată ce voi vedea apărând trupele, cheile vă vor fi predate.
Apoi, Alfonso îl ia prieteneşte de braţ pe mesager, îl duce câţiva paşi mai încolo şi îi arată un tun uriaş, aşezat pe poziţii şi gata de tragere.
— Vedeţi maşinăria monstruoasă de colo? Se numeşte mazadiàvul, adică „ucigaş de diavoli“. Aruncă nu pietre, ci ghiulele de fier, spune Alfonso arătându-i proiectilul. Priviţi, are două părţi, interiorul e gol, închizătoarea e cu şurub, aşa că doar învârţi şi se deschide.
Apoi, scoţând din buzunar o cheie:
— Pun cheia pentru papă aici, închid, vâr proiectilul pe ţeavă şi bang!, îi trimit cheia drept în braţe, în burtă adică. Dacă şi papa stă pe loc, fireşte. (Copyright Editura Humanitas Fiction)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările