A murit Carmen Galin. Pe 14 martie, actriţa ar fi împlinit 74 de ani

Carmen Galin, care a murit vineri seară, a fost căsătorită cu Dan Piţa şi a făcut parte dintre acele prezenţe discrete, posedând un şarm şi o naturaleţe aparte. Născută pe 14 martie 1946, sâmbătă, marea actriţă ar fi împlinit 74 de ani. Angajată a Teatrului Mic în perioada 1975-1990, jucând în peste 25 de filme, artista s-a retras din lumina reflectoarelor în 1995, dedicându-se acţiunilor umanitare.

Text de Doinel Tronaru

Născută pe 14 martie 1946 la Iaşi, studentă la facultate a regizorului-profesor Dinu Negreanu (unul dintre pivoţii proletcultismului în cinematografia română, autor în anii ’50 al unor filme-far ale epocii, precum „Viaţa învinge“, „Nepotii gornistului“, „Răsare soarele“ sau „Alarmă în munţi“, reciclat însă în acei ani ca dascăl al tinerelor generaţii la IATC), dar şi a unor Sanda Manu, Mihai Mereuţă şi Ion Cojar, absolventă a promoţiei 1967 (alături de Adela Mărculescu, Ioana Bulcă, Cristina Stamate, Mitică Popescu, Eusebiu Ştefănescu, Irina Mazanitis, Ilie Gheorghe sau Sybilla Oarcea), Carmen Galin îşi leagă numele, în „cariera sa strălucită“, de două personalităţi ale artelor spectacolului de la noi. Primul este regizorul de film Dan Piţa, cel care i-a fost şi soţ o lungă perioadă de vreme.

Actriţa-fetiş a lui Dan Piţa

Acesta a folosit-o, bineînţeles, ca actriţă-fetiş în filmele sale din acea perioadă fastă a creaţiei sale, dar lucrând împreună cu ea mai mult roluri secundare, însă de o percutanţă şi inspiraţie rare. Astfel, în câţiva ani, Carmen Galin este, pe rând, Sita, surdomuta retardată din „Tănase Scatiu“ (1976), una dintre soţiile profetului, personajul negativ (Victor Rebengiuc) din „Profetul, aurul şi ardelenii“ (1978), Pica, fiica dezaxată a personajului titular din „Bietul Ioanide“ (1980, ecranizare după George Călinescu), şi soţia frustrată şi alcoolică tot a personajului negativ (Ştefan Iordache), din „Petrolul, pruncul şi ardelenii“ (1981).

În sfârşit, rolul principal feminin, şi unul de excepţie (din nou alături de Victor Rebengiuc), este cel din „Faleze de nisip“ (1983, regia Dan Piţa, scenariul Bujor Nedelcovici, după propriul său roman „Zile de nisip“) – filmul care l-a enervat pe Ceauşescu atât de rău, încât a instaurat cenzura draconică din ultimii ani ai regimului său. Atunci când, în anul 1992, soţul ei a părăsit-o pe Carmen Galin pentru mult mai tânăra Irina Movilă, acesta a fost unul dintre cele două motive pentru care actriţa s-a retras definitiv din lumina reflectoarelor.

Pentru rolul Fanny Marcelloni, a învăţat acrobaţia la trapez

Să nu se înţeleagă însă că actriţa a strălucit doar în filmele soţului său. După câteva apariţii mai discrete în filme ca „Maiorul şi moartea“ (1967, regia Alexandru Boiangiu), „Dimineţile unui băiat cuminte“ (1967, regia Andrei Blaier) sau „Drum în penumbră“ (1972, regia Lucian Bratu), Galin avea să se impună în conştiinţa publicului de film cu rolul credulei şi nefericitei Laura, victimă a unui avort ilegal în „Ilustrate cu flori de câmp“ (1975, regia Andrei Blaier), un fel de „432“ avant la lettre. Alte apariţii semnificative din acea sunt cele din „Mere roşii“ (1976, regia Alexandru Tatos) – Alice, o educatoare de copii supradotaţi, semidoctă dar entuziastă – sau „Premiera“ (1976, regia Mihai Constantinescu) – Manuela, o gâsculiţă cu aspiraţii actoriceşti.

Apogeul carierei sale cinematografice avea să fie, însă, personajul Fanny Marcelloni, acrobata de circ din dipticul Elisabetei Bostan „Saltimbancii“ (1981) / „Un saltimbanc la Polul Nord“ (1984), ecranizare liberă după „Fram, ursul polar“, îndrăgitul roman cezarpetrescian, scrisă de Vasilica Istrate. Trioul alcătuit împreună cu Octavian Cotescu şi copilul Adrian Vîlcu sfâşia efectiv inima oricărui spectator, copil sau adult în egală măsură, prin descrierea vieţii cumplit de grele, dar şi cu momente de rare poezie, dăruire şi frumuseţe, a familiei de circari, iar pentru acest rol Galin a avut ambiţia de a se iniţia şi antrena în acrobaţia la trapez (n-a fost dublată decât pentru triplul salt mortal, recunoscut ca o performanţă rară chiar şi printre profesioniştii circului). Odată cu înăsprirea climatului ideologic şi degradarea cinematografiei româneşti din anii ’80, actriţa a preferat să apară în pelicule „nevinovate“, ca de pildă basmele-musical „Zâmbet de soare“ (1988, regia Elisabeta Bostan) sau „Secretul armei... secrete“ (tot 1988, regia Alexandru Tatos), acesta din urmă însă cu o puternică încărcătură satiric-antitotalitară, iar după 1990 a mai avut doar câteva apariţii nesemnificative.

 

Electra, dragostea mea

Pe scenă, unde a fost actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, cel mai important rol al ei a fost cel al Electrei, fiica regelui Micenei care, cu pietate, trebuie să-şi răzbune tatăl, ajutând la uciderea mamei sale, şi să restabilească astfel dreptatea, din ultimul volet al „Trilogiei antice“, montate aici de Andrei Şerban (cel de-al doilea nume esenţial pentru cariera actriţei, de data aceasta în teatru) la începutul anilor ’90, unde împărţea partitura cu Ana Ciontea şi juca alături de Claudiu Bleonţ / Mircea Anca (Oreste), Florina Cercel / Ilinca Tomoroveanu / Adela Mărculescu (Clitemnestra) şi Costel Constantin / Andrei Finţi (Egist).

Actriţa lucrase cu marele regizor înainte ca acesta să plece din ţară, spre sfârşitul anilor '60, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, rolul lui Şen Te din „Omul cel bun din Sîciuan“ de Bertolt Brecht (text reluat de Şerban în prezent la Teatrul Bulandra), iar după „Trilogie...“, în primii ani '90, a apărut şi în celelalte spectacole montate de Andrei Şerban pe scena Teatrului Naţional: „Noaptea regilor“ shakespeariană şi „Livada cu vişini“ cehoviană (rolul Charlottei Ivanovna).

Solidaritate cu Andrei Şerban

Era încununarea unei cariere teatrale, în care mai înregistrase roluri de referinţă, precum cel principal din exuberantul musical „Nu sunt Turnul Eiffel“ (1979, de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu) – trio cu Ştefan Iordache şi Leopoldina Bălănuţă –, Gloria, din „Evul Mediu întâmplător“ (1980, de Romulus Guga, regia Cristian Hadji-Culea), o tânără stranie, cu elemente de dezaxare, exaltare şi isterie, pe o permanentă oscilaţie între realitate şi ficţiune, iar în 1981 a devenit nevasta lui Pătru cel Scurt (regretatul Dinu Manolache), din „Nişte ţărani“ (de Dinu Săraru, regia Cătălina Buzoianu), toate acestea pe scena Teatrului Mic.

Revenind la Andrei Şerban (foto sus, în timpul repetiţiilor la „Electra“), tratamentul aplicat marelui regizor (puţină lume ştie, dar, aşa cum reiese din memoriile regizorului, Carmen Galin a sprijinit, mai târziu, chiar şi financiar montarea lui Andrei Şerban cu „Oedipe“ de la Opera Bucureşti, plătind din banii ei figuraţia) după schimbarea directoratului la Teatrul Naţional a făcut-o pe actriţă, în 1995, să intre într-un conflict cu conducerea Teatrului Naţional de la acea vreme. Incidentul – oribil ca toate celelalte din epoca iliesciană – a determinat-o să părăsească definitiv atât profesiunea, cât şi viaţa publică, în favoarea unei existenţe nevăzute, dedicată acţiunilor umanitare, modestă, fără a lăsa să se ştie amănunte despre viaţa privată, lucru pentru care nu putem decât s-o admirăm.

„Ştiu de la Dinu Negreanu că trebuie să spui cuvintele, la urmă, nu teatral, ci cu adevăr. Dintr-o perdea de gânduri, recompui textul şi te recompui şi pe tine.“ – Carmen Galin, actriţă

Citeşte şi:

Interviu cu Carmen Galin: „Să nu spună cineva că m-am retras pentru totdeauna, că s-ar putea să aibă surprize“