Am stat de vorbă cu aceştia, cu regizorul spectacolului şi cu scenograful Cristian Marin despre prima lor experienţă pe scena teatrului băimărean.

Mirela Sandu: E prima voastră experienţă pe o scenă profesionistă. Ce a însemnat pentru voi studenţi fiind să debutaţi într-un spectacol la Baia Mare?

Ciprian Valea: Mă bucură foarte tare faptul că am ocazia să lucrez într-un teatru profesionist. Când am ajuns la Baia Mare eram pregătit pentru orice. Ca experienţă de lucru, aş spune că a fost una destul de dură, dar cu rezultate foarte bune.

M.S.: În ce sens a fost o experienţă dură?

C.V.: Tot procesul a fost unul dur, dar nu în sensul negativ. A fost foarte intens ca pregătire fizică şi în timpul repetiţiilor.

M.S.: Cum arăta o zi din acea perioadă?

C.V.: Toate zilele semănau între ele: ne trezeam la opt dimineaţa, programul începea la zece, aveam o pauză pe la cinci sau şapte – în funcţie de cât de intensă era acea zi de lucru –  iar apoi reluam repetiţia şi terminam pe la zece, uneori chiar la unsprezece. Dimineaţa aveam încălzire cu Sophie Duncan, după care, ziua era structurată o parte pentru tot ceea ce însemna mişcarea spectacolului şi una pe lucrul cu Horia Suru pentru nivelarea şi şlefuirea părţii coregrafice. În ultima perioadă seara făceam repetiţii generale. Primele au fost groaznice pentru că scenele începeau să se lege între ele şi, la un moment dat, ne-am dat seama unele dintre lucrurile pe care le făcusem până atunci nu se legau cu ideea spectacolului. Din fericire, am trecut cu bine şi de această etapă. În acest moment sunt foarte mulţumit şi împăcat şi profit de ocazie pentru a le mulţumi lui Horia Suru, lui Cristian Marin şi Sophiei Duncan pentru că ne-au ajutat să ducem totul la bun sfârşit. Multe dintre lucrurile pe care ni le-am propus la început şi la care visam au fost atinse. Cred foarte tare că în timp spectacolul va fi din ce mai bine. Premiera este doar punctul de plecare.

M.S.:Cum a fost publicul la primele reprezentaţii?

C.V.: Totul este foarte diferit atunci când sunt oameni în sală pentru că apar emoţiile, iar lupta pe care o dăm cu noi este legată de acestea. La repetiţii lucrurile se leagă, cautăm, ştim ce avem de făcut, suntem mai siguri pe noi şi nu tremurăm de frica celui din faţa noastră. În momentul în care publicul este în sală şi le vezi privirile, automat ceva se modifică, creierul nu te mai ajută şi apar blankuri, iar colegii sunt în aceeaşi stare... Tremură cu toţii. A fost foarte greu la primele reprezentaţii. Eram într-o tensiune foarte mare, iar lucrul acesta mi-a dat mult de furcă pentru că oboseam din cauza emoţiilor. Aseară, de exemplu, m-am simţit obosit tot timpul spectacolului. Dar faptul că aveam energie mi-a dat curaj. M-am bucurat foarte tare când am văzut că publicul reacţiona. Interacţiunea cu publicul se întâmplă mai ales la spectacolele de improvizaţie. La cele mai serioase, spectatorii sunt atenţi, dar nu se manifestă. Ne-a surprins momentul în care am salutat şi oamenii ne-au răspuns. Am realizat că, într-un fel, îi câştigasem deja.

Denisa Blag, Carina Wagner

M.S.:Cum a fost pentru voi momentul de la final, atunci cortina se lasă într-o linişte totală?

C.V.:Cuvîntul greu spune foarte puţin, nu acoperă toate emoţiile. Când am citit actul doi, am fost foarte afectat. Îmi era greu, actor în devenire fiind, să fiu acolo, să spun acel text şi să-l receptez. Colegele mele au plâns la câteva repetiţii, eu m-am abţinut.

M.S.: Fiind prima experienţă în afara şcolii, crezi că acest lucru te-a făcut să te ambiţionezi pe mai departe?

C.V.:Nu pot spune că m-a ambiţionat pentru că acesta este visul meu, să fiu pe scenă. Simt că, în sfârşit, am ajuns unde trebuie, acasă. Este un sentiment de siguranţă. Mulţumită profesorilor pe care i-am avut nu am întâmpiat dificultăţi foarte mari. Toate lucrurile pe care le-am întâlnit la scenă le discutasem deja la şcoală. Ştiam că nu este cea mai uşoară meserie. Cred mult în ceea ce înseamnă munca din greu, „ruperea de membre pe scenă” pentru a scoate un produs de calitate. Sunt convins că din greu se naşte un lucru bun, care dă roade.

M.S.:Cum ai reacţiona dacă la următorul proiect ar fi cu totul altceva, dacă atmosfera ar fi puţin mai relaxată?

C.V.:Probabil că aş fi frustrat şi mi-aş căuta de lucru. M-aş obosi de unul singur.

M.S.:Cu ce lucru crezi că ai rămas după această experinţă?

C.V.:Am rămas cu tot ce este legat de meserie. Am să fac comparaţia doar între mica scenă a facultăţii şi cea a unui teatru. Este o şansă imensă, student fiind, să ai ocazia de a lucra pe o scenă mare, să faci parte dintr-un spectacol, iar apoi să te reîntorci la şcoală şi să lucrezi, din nou, în laborator. Ai mult mai multă forţă. Pe mine această experienţă m-a făcut mai puternic. Sunt convins că fiecare întâlnire pe care o să o am în această direcţie mă va ajuta să mă îmbogăţesc profesional şi uman.

M.S.: Ce a însemnat pentru tine, studentul anul III, această experienţă?

Eduard Trifa: Această experienţă a însemnat asumarea unui angajament. Totul a fost diferit faţă de ce se întâmplă în facultate. Şi acolo programul poate fi dur atunci când avem de lucru, dar aici depindeam de mult mai mulţi oameni. Toată echipa conta, erau în plus şi luminişti, sunetişti, etc. Probabil că aceasta a fost cea mai importantă schimbare, faptul că aveam o obligaţie faţă echipă.

M.S.: Ce crezi că ai învăţat în toată această perioadă?

E.T.: Cred că mi s-a oferit şansa de a mă obişnui cu un stil de muncă mai riguros, în care fiecare detaliu contează. Încă de la primul act totul era gândit matematic. Toată lumea trebuia să lucreze cu toată lumea. La început eram cu toţii ca un singur personaj. Rigurozitatea a fost cea mai importantă.

M.S.: Joci o mare parte din spectacol alături de un coleg mai experimentat. Ce a însemnat asta pentru tine?

E.T.: Am luat lucrurile aşa cum au venit. M-am înţeles foarte bine cu Andrei Dinu. Nu m-a făcut să mă simt nou venit, s-a raportat la mine ca la un coleg de scenă. Am primit tot ce trebuia. Nu am avut senzaţia de frică sau nesiguranţă. Ne-am susţinut reciproc, mai ales în actul doi.

M.S.: Aţi stat împreună şi în afara repetiţilor?

E.T.: Am lucrat şi în afara reptiţiilor, pe text şi pe unele părţi din anumite scene.

M.S.: Cum era pentru tine o zi de lucru?

E.T.: Programul a fost greu. Stăteam şi câte zece ore în teatru. S-a lucrat foarte mult la construitul scenelor în sine. Unele dintre ele au avut şi câte zece variante până la cea finală. Partea grea a spectacolului a fost aceea că, într-un timp scurt, cam la două zile, trebuia să învăţăm şi să ne asumăm mişcări noi, ale întregului grup. De fiecare dată erau foarte multe elemente noi.

M.S.: Care a fost prima reacţie pe care ai avut-o când ai primti textul?

E.T.: Sunt obişnuit să interacţionez cu oameni foarte cumsecade. Chiar dacă nu sunt de acord cu omuciderea, am reuşit să îi înţeleg pe băieţi. Erau frustaţi de toţi anii în care suferiseră. Nimeni nu îi asculta, părinţii nu îi luau în seamă. Astfel, aceşti elevi au ajuns la apogeul frustrării. Cel mai rău aspect cred că a fost neimplicarea oamenilor din jur în a-i ajuta să se îndrepte. Aşa poate că nu ar fi ajuns să omoare treisprezece persoane. Am reuşit să empatizez cu povestea lor.

M.S.: Ce consideri că a atins cel mai tare publicul?

E.T.: Un impact foarte mare au avut filmările şi apelurile date în timpul atentatului. Conversaţiile telefonice cu poliţia au fost foarte impresionante, chiar şi pentru noi. Vocile oamenilor disperaţi, ameninţaţi cu moartea nu pot să te lase rece. Şocul este între actul întâi şi doi. În primul fiecare este cu frustrarea lui, iar senzaţia este că oricine ar putea fi criminalul. În actul doi totul devine foarte serios. Spectatorul nu vede doar o piesă de teatru, ci şi filmările reale.

M.S.: Ce a însemnat pentru tine tot acest proces al repetiţiilor?

Carina Wagner: Când am ajuns la Baia Mare, m-am deconectat de la tot. Ştiam că va fi o perioadă întensă de lucru. Nu m-a şocat programul. A fost obositor, dar când se pregăteşte, timp de şase luni, un spectacol atât de mare, orarul nu poate fi altfel. Am avut zile în care eram epuizată şi încercam să mă adun, îmi pierdeam concentrarea, de care am reuşit să trec cu bine. Suntem antrenaţi să avem acest ritm, dar el nu se poate compara cu ceea ce se întâmplă în facultate. La repetiţii este nevoie de o mare atenţie. De pildă, din cauza emoţiilor, la avanpremieră, am sărit câteva replici. Atunci am realizat cât de important este ca fiecare să se dedice în totalitate.

Carina Wagner, Denisa Blag şi Eduard Trifa

M.S.: Cum decurgeau repetiţiile pentru partea de mişcare?

C.W.: Mă gândeam de curând la prima noastră repetiţie cu coregrafa, care a avut loc pe skype. A fost foarte intensă, era un ecran imens, îi vedeam faţa şi ne spunea ce să facem. Cu toţii voiam să dovedim că putem. Ulterior, am continuat munca cu ea, dar faţă în faţă. Facem mişcare şi în facultate, suntem obişnuiţi cu antrenamentul fizic. Însă nu am lucrat niciodată la o coregrafie care să depindă atât de mult de colegi. Eram foarte concentraţi să nu greşim. În fiecare dimineaţă aveam antrenamente cu Sophie, coregrafa noastră. Uneori chiar o uram, dar în sensul bun. Când nu ne ieşeau scenele ne supăram. Eu mă dăruiam total încă de când făceam ceva pentru prima oară, dar a doua zi trebuia să învăţ o altă mişcare. Atunci apărea frustrarea. Cred că, în final, s-a ajuns la un rezultat foarte bun.

M.S.: Se întâmpla să îţi repeţi mişcările şi după repetiţii?

C.W.: Sincer, nu, pentru că se lucra atât de mult şi de intens pe fiecare părticică încât totul devenea clar. De pildă, timp de o oră se lucra doar o anumită scenă de mişcare, apoi o altă scenă, astfel nu aveam cum să le uităm. În actul doi m-a copleşit total textul. Am realizat că spunem cuvinte care au fost spuse de acei elevi chiar înainte să moară. Totul e real, nu ficţiune. A fost foarte greu. La premieră am simţit cum oamenii erau atinşi de aceste lucruri. Publicul mi-a dat multă energie şi tot actul doi am avut „pielea de găină”. Încercam să zic textul bine, dar atunci am realizat ce greutate au vorbele mele. Când s-a lăsat cortina şi nimeni nu aplauda, ne-am dat seama că asta ne doream – un doliu pentru ce s-a întâmplat. Oamenii au înţeles şi nu au aplaudat decât în momentul în care am venit în faţa cortinei. A fost un moment foarte emoţionant, dar şi foarte trist.

M.S.: V-a fost teamă că nu le-a plăcut?

C.W.: Eu am fost convinsă că au înţeles că spectacolul s-a terminat, că s-a lăsat o cortină neagră cu un scop şi trebuie să tacă o vreme. Înainte de prima reprezentaţie am avut emoţii că publicul va avea o altă reacţie. Nu prea eram împăcată cu finalul. Însă spectacolul a fost unul bun, aşa am putut înţeleg finalul. Am vorbit cu oamenii care au venit să ne vadă şi toţi ne-au spus că au înţeles. A fost un moment care impunea tăcerea.

M.S.: Ai avut prieteni, familie în sală?

C.W.: Am avut prieteni de familie, familia mea nu este în ţară. Le-am văzut ochii umezi, iar acest lucru mi-a zis tot ce aveam nevoie să ştiu. A fost şi profesorul nostru de actorie, domnul Ionuţ Caras, şi am văzut că era mândru şi copleşit de tema spectacolului. Mi-a zis la final că e dur şi te atinge.

M.S.: Cu ce ai rămas în urma acestei experienţe?

C.W.: Am învăţat să am excesiv de multă răbdare şi să respect întreaga echipă, să accept că lucrurile se schimbă. Cred că am învăţat şi să îmi dozez foarte bine energia. Am lăsat lucrurile negative la o parte.

M.S.: Pentru tine cum a fost?

Denisa Blag: Mie nu mi s-a părut greu. Suntem obişnuiţi cu acest program din anul întâi de facultate. Ştiam încă de când am venit la Baia Mare că va fi mult de lucru. Nu mi s-a părut greu fizic. În schimb, a fost greu de dus presiunea pe care o aveam să nu greşim pentru că stricam tot. Dacă o secundă nu eram acolo dădeam greş. Mi s-a părut foarte frumos faptul că într-o lună şi jumătate am reuşit să formăm un grup. Ne-am înţeles bine de la început şi am fost deschişi unii faţă de ceilalţi. Nu mă aşteptam să ajungem la acest nivel de de echipă şi să funcţionăm atât de bine împreună.

Ne era foarte greu dimineaţa pentru că suntem obişnuiţi să lucrăm după-amiaza. Înainte de premieră, la fiecare dintre noi se simţea tensiunea acumulată pe toată perioada repetiţiilor, emoţiile, frica. În momentul în care am avut publicul în faţă, şocul a fost foarte mare. Timp de o lună şi jumătate vorbisem cu nişte scaune goale... Înainte de spectacol, am primit vederi din Londra cu câte un gând scris pe spate. Am fost cu toţii foarte emoţionaţi. Nu voiam să-i dezamăgim pe aceşti oameni.

În actul doi am fost copleşită de emoţii, îmi tremura vocea şi îmi venea să plâng. Ştiam că nu trebuie să se întâmple lucrul acesta pentru că aceasta îmi este meseria, dar mi-a fost greu să mă abţin când am văzut că toată sala plânge.

M.S.: Care este povestea spectacolului din punctul tăude vedere?

D.B.: Este vorba despre un grup de tineri, fiecare cu propriile probleme, care majoritatea rămân nerezolvate pentru că se simt neglijaţi. Problema este că nici ei nu vor să-şi împărtăşească problemele şi acest lucru duce la finalul dramatic. Impresia pe care o dau este că nu se mai poate face nimic şi asta îi frustrează pe toţi. Lipsa de comunicare duce declanşează lucruri care ajung să fie dramatice.

M.S.: Tu joci Rebela. Cunoşti un personaj sau o persoană astfel?

D.B.: Eu am fost aşa. Semănăm mult cu personajele pe care le interpretăm. Sunt mai multe tipogii.

M.S.: Cu ce ai rămas în urma acestei experienţe?

D.B.: Am realizat că mă pot adapta repede în orice situaţie. Am învăţat să am răbdare şi să fiu înţelegătoare. Este important că am reuşit să ne înţelegem, să fim opt oameni ca unul singur.

M.S.: Cum aţi ajuns la această formulă de decor?

Cristian Marin: Pe Horia Suru l-am cunoscut în luna decembrie şi este pentru prima dată când lucrăm împreună. Am propus tot felul de variante. Tehnica ne-a dat bătăi de cap. Nu ştiam până unde putem să mergem, nu cunoşteam Teatrul din Baia Mare. El mi-a cerut un sfat şi cred că i l-am oferit. Ulterior au fost tot felul de idei. Varianta la care am ajuns a printre primele, dar care iniţial fusese refuzată.

M.S.: Câte variante de decor au fost?

C.M.: Au fost cinci variante de decor. Horia a revenit la prima variantă pentru că era conştient de faptul că spectacolul în ansamblu depinde mult de tehnică. Am plecat de la o sală de sport şi am adăugat minunatul tavan. Aşa am ajuns la acest decor.

Etapele au fost următoarele: am ajuns puţin mai târziu decât Horia, iar el începuse deja repetiţiile cu actorii. Ei repetau şi eu măsuram sala, o împărţeam, iar în pauza de prânz discutam cu el şi îi spuneam care sunt ideile mele. În două zile a trebuit să fac toate schiţele. După ce am luat hotărârea împreună cu Horia, am desenat decorul şi i-am explicat unde vor veni toate elementele.

A doua etapă a fost aceea când a venit decorul, efectiv. Actorilor li s-a părut foarte mare şi a început panica. Au fost câteva repetiţii când le-a fost greu să se obişnuiască cu spaţiul. Erau foarte haotici.

Iar ultima etapă s-a desfăşurat la prima repetiţie generală când toţi şi-au însuşit elementele de decor, de recuzită, de costum. Şi magia s-a petrecut...

M.S.: De ce ai ales acest text?

Horia Suru.: A fost propunerea pe care am făcut-o teatrului. Mi s-a cerut un spectacol care să aducă un public nou, cel care nu vine de obicei. Cred că este un spectacol pentru persoanele active, care ştiu ce se petrece în lume. Din păcate, mulţi oameni sunt de o enormă pasivitate.

M.S.: Cum ţi s-a părut publicul de la prima reprezentaţie?

H.S.: A fost un public neaşteptat de bun. Nu credeam că va reacţiona atât de bine. În plus, s-au întors cu toţii după pauză.

M.S.: Actorii povesteau de programul încărcat. Care a fost scopul tău?

H.S.: Ştiam care este intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie şi nu era foarte mult. Fiecare a muncit pe bucăţica lui şi apoi împreună. Spectacolul este foarte precis, iar aceasta necesită timp. Trebuie să existe o poezie chiar şi în matematică.

M.S.: Cum ai gîndit acest spectacol şi cât din ceea ce ţi-ai propus s-a realizat?

H.S.: Foarte mult din ce am gândit s-a întâmplat, cu toţii am lucrat în acest sens; de la tot ceea ce înseamnă decor, parte tehnică, matematica spectacolului şi până la jocul actorilor. Peste nouăzeci la sută din ceea ce mi-am propus am reuşit. În primul rând, mi-am dorit un spectacol de echipă, ea să iasă în evidenţă şi să fie personajul principal. Sper că acest lucru s-a văzut.

 

Interviu publicat în revista Teatrul Azi

Transcrierea Gabriela Predescu