Şerban Ionescu a fost admis în Paradisul Artiştilor Iubiţi

Şerban Ionescu, în spectacol

Şerban Ionescu a dat lovitura de la primul rol în cinema, cu care a rămas în istoria celei de-a şaptea arte româneşti pe veci, încă din 1979, cu  „Ion“ al lui Rebreanu: „Ion Blestemul pământului, blestemul iubirii“ !

Aşa cum nu ne-am putea imagina pe altcineva, decât pe Clark Gable (din a cărui aceeaşi rasă de staruri făcea parte)  pentru Rhett Butler din „ Pe aripile Vântului“ tot aşa şi cu Pelicanul (cum era el alintat).

Era atât de departe, în realitate, de personajul dur şi din topor pe care îl jucase magistral în pelicula de legendă a lui Mircea Mureşan! Şi în serialul „Lumini şi umbre“ îşi găsise locul şi puteai crede că îl ajuta şi fizionomia, pentru ideologia vremii.

Au urmat „Pădureanca“ lui Nicolae Mărgineanu ori „Rămânerea“ lui Laurenţiu Damian, care a fost selecţionat la Berlin, iar la Cannes a ajuns la Palatul Festivalului, pe ecran, cu  „Prea târziu“ al lui Lucian Pintilie. Dar ceea ce avea să dovedească imensul său har, ambivalent, va fi, spre final de carieră (de fapt de viaţă ), tipul sofisticat şi atât de bun pe comedie din montarea lui Ion Caramitru, de la Teatrul Naţional, cu piesa franţuzească bulevardieră la care nu găseşti cu lunile bilete „Dineu cu proşti“, de Francis Veber, unde îi dădea chip ironicului şi cinicului Pierre.

Acum a ajuns la Sfântul… Petru, căruia precis i-a zis un banc, că era mare maestru şi avea un haz nebun şi a fost, pe dată, admis în Paradisul Artiştilor Iubiţi!