Din capul locului, în festivalul de la Sibiu, am ales să merg la spectacolele din sălile de teatru. Nu atât din cauza ploii, cât pentru faptul că am vrut să văd producţii ale creatorilor străini invitaţi în festival.

Nu m-am lăsat atrasă, aşadar, nici de circ, nici de dansurile languroase de samba ale fetelor frumoase din companiile braziliene, nici de maşinăriile sofisticate care îţi luau ochii în showurile de seară de stradă. Poate m-a oprit şi aglomeraţia excesivă de pe pietonală, lumea s-a bulucit la aceste spectacole, niciodată nu am văzut atâta lume în festivalul ajuns acum la cea de-a 23-a ediţie. Câteva mii de oameni de toate naţiile, din toate colţurile lumii, de toate culorile, au poposit zilnic, într-un Sibiu, devenit  capitală cosmopolită a teatrului.

Cabotinismul lui Căciuleanu

 Nu m-au convins deloc Gigi Căciuleanu, devenit bufon, în „Uf... Un minut de dans“, nici mult-aşteptatul „Un artist al foamei“ al lituanianului Eimuntas Nekrosius,  după un text de Franz Kafka.

Dacă Gigi Căciuleanu, în calitate de actor, a căzut pe alocuri în cabotinism, chiar la limita vulgarizării - a vorbit la un moment dat pe scenă de „un pârţ musical“ - în timp ce o făcea pe profesorul-coregraf pentru tinerii învăţăcei Paul Ilea, Ana Vişan, Andrei Iancu spectacolul lui Nekrosius mi s-a părut mult prea specializat, exclusiv pentru oamenii de teatru şi de litere care cunoşteau nuvela lui Kafka. Nu a ajutat nici traducerea, în engleză şi în română, de pe plasmele laterale, fiind dificil de urmărit, spectacolul jucându-se în lituaniană, la o oră destul de târzie –  22.00.

Producţiile de dans s-au mutat în locuri amenajate în spaţii nou-create de la marginea Sibiului, pentru că sala de la Casa Sindicatelor nu avea aprobări de la ISU şi multe spectacole nu s-au mai putut ţine aici. Astfel, a devenit o adevărată aventură să găseşti noile spaţii de joc, dacă cumva pierdeai autobuzele puse la dipoziţie de festival pentru aceste spectacole din deplasare. Numai drumul spre „Faust“, spectacolul lui Silviu Purcărete, nu aveai cum să-l rătăceşti, pentru că indicatoare speciale au fost puse la intersecţii, spre Fabrica de Cultură, la hala în care megraproducţia se joacă acum.

Liturghia polonezilor

FOTO:  Irena Lipińska

Mă întorc însă la spectacolele-eveniment din festival. Nu au fost puţine, însă voi face o selecţie drastică. Încep cu „Armina, frumoasa mea“, care a şi deschis festivalul – o incursiune în istoria armenilor din Anatolia, exterminaţi la începutul secolului XX. Sala de sport a Colegiului „Octavian Goga“ a devenit un imens şantier, coloane de lemn au fost desfăcute în bucăţi, momentele coregrafice pe o muzică liturgică  sfâşietoare au fost interpretate de femei dezgolite, strivite de nedreptatea pe care o trăiesc. Proiectul de teatru-laborator a implicat sesiuni de lucru la Institutul Grotowski din Wrocław şi zece ani de studiu în canto polifonic. Noua pregătire şi tehnicile vocale au dus la o „personificare“ a pieselor, orchestrate, în final, într-o dramă muzicală contemporană. Am ascultat, aşadar, timp de două ore  aproape, o liturghie tulburătoare, dansată cu expresivitate de trupa poloneză. „Drama istorică te lasă fără cuvinte, însă prin muzică punctăm tragedia din istoria armenilor“, a spus regizorul Jarosław Fret, în faţa celor 100 de oameni adunaţi în curtea şcolii. „În Polonia, jucăm acest spectacol în faţa a 30-40 de oameni, însă aici dorim să vă dăruim tuturor spectacolul nostru. Sper să-l înţelegeţi“, a subliniat, emoţionat, regizorul. Ceea ce s-a şi întâmplat, publicul a aplaudat intens performanţa actoricescă şi muzicală a polonezilor.

Germania lui Ostermeier

„Căsătoria Mariei Braun“, producţie a teatrului  Schaubühne Berlin, a fost un alt spectacol de neratat, în regia lui Thomas Ostermeier. Pe scenă: travestiţi, un decor clasic şi auster, proiecţii video, o actriţă extraordinară, Ursina Lardi. Personajul ei, Maria Braun, credea că îşi are viaţa emoţională sub control, o greşeală pentru care va plăti scump. „Căsătoria Mariei Braun”, după scenariul de la care a pornit şi Ostermeier, este cel  38-lea film regizat de Fassbinder, prima parte a trilogiei Republicii Federale a Germaniei, după care au urmat „Lola“ şi „Secretul Veronikăi Voss“. Regizorul Thomas Ostermeier spune că nu văzuse filmul lui Rainer Werner Fassbinder din 1978. „Iubeam o femeie care era departe de mine, care şi-a pus cariera primul loc, a plecat în altă ţară, eu am rămas în Germania. Aşa am făcut spectacolul“, a mărturisit Ostermeier. Regizor de top al momentului, deţinător al Premiului Europa pentru Noi Realităţi Teatrale,  Ostermeier a poposit si la Sibiu anul acesta, după ce l-am mai văzut, la Bucureşti şi la Craiova, cu „Nora“, „Hamlet“ şi „Richard III“. „Am simţit o vibraţie deosebită a  publicului, aici, la Sibiu“, a spus regizorul înainte de a părăsi oraşul. „Mă voi bucura de la Copenhaga de steaua pe care o primesc, sâmbătă, pe Aleea Celebrităţilor“, a declarat el, într-un interviu, înainte de plecarea spre aeroport.

Tabuuri sparte

Un alt spectacol foarte puternic a fost „Martiri“, după textul lui Marius von Mayenburg, în regia lituanianului Oskaras Koršunovas. „Martiri“ îl are ca protagonist pe Benjamin, un adolescent crescut doar de mamă. Benjamin devine preocupat de Biblie, iar când profesoara de biologie le face la oră educaţie sexulă, elevul se dezbracă, rămâne gol-puşcă  şi-şi pune un prezervativ, întors cu spatele la public. Profesoara îi învaţa pe elevi să folosească prezervativul şi le arăta cum se întinde acesta pe morcovi. Prin acest conflict de idei şi de atitudini, este relevat impactul extremismului şi al fundamentalismului religios  în societate, spectacolul subliniind că Scriptura vorbeşte despre iubirea aproapelui şi, în acelaşi timp, despre o sabie destinată pedepsirii nedreptăţii. Textul „Martiri“ a fost pus în scenă în multe teatre din Europa, în România fiind cunoscută montarea de la Târgu-Mureş a lui Theodor-Cristian Popescu.

Un spectacol de o poezie aparte a fost „ Imaculata lume a circului“, cu o coregrafie emoţionantă, care a purtat spectatorii spre o zonă de rafinament, semnată de coregraful eleveţian Daniele Finzi Pasca. n 2014, prezent in Romania pentru prima oara, regizorul elvetian participa la editia din acel an a Festivalului National de Teatru cu fastuoasa montare „Donka – o scrisoare catre Cehov”, prezentata de Compania Finzi Pasca (Elveţia) si Festivalul International Cehov (Moscova)

In Imaculata lume a circului, artiştii Helena Bittencourt şi Goos Meeuwsen au creat o lume cu universuri şi geometrii candide. O ploaie de becuri albe a luminat lacrimile celor doi actori- clovni. Până la urmă, într-un spectacol calitatea poate fi adusă prin mijloace puţine, prin talent şi simplitate. Există spectacole foarte sofisticate ca regie, ca scenografie, dar la care rămâi complet rece.

De fapt, emoţia e tot ce contează în teatru. E o lecţie importantă, cu care o să plec de la Sibiu.

Recomandări program weekend


1. „Visul unei nopţi de vară“, de William Shakespeare, regia Tim Robbins
Vineri, 17 iunie, ora 20.00, Filarmonica de Stat

2. „Sensul vieţii“, regia Eugenio Barba
Sâmbătă, 18 iunie, ora 20.00, Fabrica de Cultură

3. „Iubire. Trilogia familiei mele“, după Emile Zola, regia Luk Perceval
Duminică, 19 iunie, ora  20.00, Redal Expo