„În timp ce minerii distrug Bucureştiul, un copil cântă Beethoveen“. Povestea actriţei şi pianistei Medeea Marinescu

Medeea Marinescu ştie să se privească în oglindă FOTO: Marian Iliescu

Medeea Marinescu (38 de ani) povesteşte despre cum a reuşit să împace actoria şi pianul, cele două pasiuni ale sale, şi despre momentele cruciale din cariera sa, de la filmul „Maria Mirabela“ până la acest interviu

În această cabină de la Teatrul Naţional din Bucureşti, de pe acest scaun rotativ, chiar între aceste patru suporturi de metal cu câte două becuri reglabile, Medeea Marinescu se priveşte tăcut în oglindă şi, cumva, se linişteşte. Apoi, ca şi când ne-ar cunoaşte de mai bine de-o viaţă, ne vorbeşte cu naturaleţea celui mai bun prieten, cu mândria elevului cu coroniţă din clasa I şi cu patima suferindului. Şi, prin cine-ştie-ce grozăvie, ştim că are ochii mari, luminoşi, neastâmpăraţi, deşi nu ne-am uitat niciodată în ochii săi. Că are cel mai strălucitor surâs, deşi mai mult am mâniat-o decât ne-a zâmbit şi că se încruntă cu cel mai frumos chip de copil, deşi are maturitatea celei care-şi înţelege căutătura din oglindă.

„Weekend Adevărul“: Ai debutat în filme de la o vârstă fragedă. Nu ai avut probleme la şcoală din cauza asta?
Medeea Marinescu: Eu nu-mi aduc aminte să fi avut probleme şi aveam filmări destule, care nu durau doar o zi, două – lipseam chiar şi o săptămână. Poate capitolul „Mirabela“ m-a ajutat într-un fel. Nu bifam toate orele ca prezenţă, dar eram oricum pregătită, am fost premiantă din clasa I, iar liceul de muzică l-am absolvit ca şefă de promoţie. Eram un copil agil, prindeam repede.

Erai deja cunoscută ca prea-tânără actriţă. Totuşi, ai ales pianul.
Voiam să fiu pianistă. Când m-am apucat să fac muzică, nu am făcut-o ştiind că o să devin pianistă sau actriţă, ci pentru că făcea parte din educaţia mea, pentru că îmi plăcea şi îmi place să-mi cânt. Şi, pentru a cânta la pian, este o disciplină pe care o regăsesc doar în sporturile de performanţă.

Reuşeai să-ţi împarţi timpul între cele două?
Vă dau un exemplu: m-au trimis la olimpiada de română în clasa a VI-a şi, pe vremea aceea, dacă profesorul te nominaliza, era obligatoriu să mergi. În acelaşi timp, eu câştigasem preselecţia pentru un concurs important de pianişti la Stresa, în Italia. Acolo, din sute de copii din ţară, alegeau doar cinci sau şase. Deci, eu mă pregăteam pentru concursul din primăvară, iar directorul şi profesoara de română mă nominalizaseră să merg să reprezint Şcoala 73, Şcoala Barbu Ştefănescu Delavrancea, la olimpiadă. Gramatica o ştiam bine, dar la literatură nu învăţasem nimic. Citisem conspecte, bucăţi din nuvele, romane, în afară de una singură. Pentru mine era o pedeapsă să merg la olimpiada de română.

Micul regizor Medeea Marinescu, pe platourile din Buftea,
la filmările peliculei „Ion“, unde tatăl său era director de imagine
De ce?
Pentru că mă rupeam de la studiul cu pianul. Le-am spus părinţilor mei că trebuie să merg la olimpiadă, iar tata mi-a zis: „Uite, ce să facem acum, trebuie să te duci, dar nu te omorî cu firea, că e doar faza pe sector. Apoi pe oraş, pe judeţ. Altfel, nu mai poţi merge la concursul de pian. Ori aşa, ori aşa“. Şi în dimineaţa concursului, pe drum, tata mă întreba: „Ştii ceva?“. I-am spus ce nu ştiu şi, întâmplător, cea pe care nu o citisem deloc tata o ştia. Şi mi-a povestit-o pe drum. Uite, despre asta e vorba, asta s-a întâmplat, ce legătură există între autorul respectiv şi perioada aceea... „Acum, să nu iei 3, să te faci de râs. Ia şi tu, acolo, un 6, un 7“, mi-a spus. Întâmplarea face – şi asta se întâmplă foarte rar – că atunci când am primit subiectele, partea de literatură să fie chiar lucrarea aceasta.

Ce notă ai luat? Te-ai calificat?
Nu mai ştiu exact, dar cred că 9,80 şi un pic. Am luat prima notă, deşi am scris doar ce reţinusem de la tata. Când mi-a spus profesoara că eu o să merg mai departe, mi s-a părut groaznic! Trebuia să îi spun tatălui meu că m-am calificat şi, în loc să mă bucur de ceea ce făcusem, a fost un chin îngrozitor. Şi am mers la olimpiadă, am luat locul I pe sector, locul I pe Bucureşti şi locul II pe ţară.

Pentru concursul de la Stresa ai mai lucrat?
Bineînţeles că în perioada aceea n-am mai lucrat. Întâmplarea face că, fiind în anii ’80, cum paşapoartele nu erau ţinute în casă, aduse cu trei zile înainte de călătorie, paşaportul meu nu a mai fost adus.

De ce?
Pentru că familia tatălui meu tocmai fugise la Paris. De atunci, nici eu şi nici familia mea nu am putut părăsi ţara până în anii ’90. Nici măcar la Festivalul de Film de la Varna, care e aici, nu am putut merge. Aşa că festivalul acela de pian pentru care m-am pregătit nu s-a mai întâmplat pentru mine niciodată.

În braţele actriţei Draga Olteanu-Matei, la filmările pentru „Toamna bobocilor“

Faptul că ai văzut cum sunt create personajele imaginare din filmul „Maria Mirabela“ nu a minimalizat universul frumos al copilăriei?
Nu, absolut deloc. Ştiam că vor fi anumite personaje imaginare, că nu puteau fi făcute omizi care să se urce în copaci, ori nu puteau fi la filmare sau făcute din plastilină, dar imaginaţia unui copil este foarte bogată. Cred că fluturii pe care i-am văzut desenaţi erau la fel de frumoşi precum cei pe care mi i-am imaginat când jucam. E la fel, ştii? Singurul lucru care derutează – şi asta i-am zis şi lui Gopo – este making of-ul filmului. Am filmat pe sărite, pe bucăţele, iar noi nu prea înţelegeam. Când ne-a întrebat, la final, cum ni s-a părut, eu i-am spus: „Dragă Gopo, să ştii că n-am înţeles nimic din filmul tău!“. Dar asta nu m-a făcut să-mi placă mai puţin.

Cum era Gopo?
Era genial. Uitaţi-vă la filmele lui din tinereţe cât de moderne sunt, cât de actuale pot fi. Am revăzut, nu de mult, „Povestea lui Harap-Alb“. Cât umor are! În „Maria Mirabela“, la fel. De ce copiilor le place şi acum filmul? Sigur că şi părinţii sunt din generaţia mea, au nostalgia copilăriei lor şi le arată.

Moş Timp (Ion Popescu-Gopo) o ajută pe micuţa Mirabela să-i găsească pe Oache, Scăpărici şi Omide
A văzut copilul tău filmul?
Trebuie să recunosc că am încercat să i-l arăt, dar n-am avut câştig de cauză. I-am spus: „Uite, aici e mama“. „Nu, nu e mama aici.“ „Dar cine e?“ „Un băieţel!“, şi nu l-a interesat. În schimb, la 3 ani şi jumate, ştie pe dinafară replici din filmul „Mama“, al Elisabetei Bostan. Şi e filmul cu care şi eu am crescut. Părinţii mei lucrau la acest film – mama era machieuză, iar tata a făcut imaginea –, aşa că mă duceau pe platourile de la Buftea şi mă parcau la montaj. Eu aveam 2 ani pe atunci. Şi la mesele de montaj, unde banda se punea la o rolă la capătul unei mese şi se lega la cealaltă parte, trecea printr-un dispozitiv, iar tu vedeai proiectat. Era fascinant! Şi, de multe ori, pentru că montezele aveau treabă, îmi puneau role din „Mama“. Era întuneric şi mă uitam la „Mama“. Îl învăţasem pe dinafară. Iar acum Luca, băiatul meu, este îndrăgostit de acest film.

Am auzit că este rocker.
Da! Ascultă sidisidi (n.r. – AC/DC) şi Red Hot Chilli Peppers, dar este şi un fan înfocat al lui Smiley. Din cauza lui ascult de două zile încontinuu melodia „Cai verzi pe pereţi“. L-a văzut pe un bloc într-un panou publicitar şi a strigat „Smileeey!“. Eu ştiu?, poate şi asta înseamnă să fii vedetă adevărată. Ca un copil de 3 ani jumate să te recunoască.

Pe tine te opreşte lumea pe stradă?
Sunt momente. Actoria e o profesie extrovertită. Ego-ul nostru are nevoie la un moment dat să fie hrănit şi de ceea ce se numeşte „notorietate“, e reconfortant. Sigur că trebuie să ai un barometru exact al muncii tale şi să fii conştient când laudele sunt făţarnice şi când sunt adevărate. Să nu-ţi pierzi nişte repere foarte juste. Apoi, este mare lucru să nu-ţi pierzi normalitatea în profesia asta. Ai terminat un rol, fii un om normal!

„În timp ce minerii distrug Bucureştiul, un copil cântă Beethoven“

La Revoluţie ce ai făcut?
Am stat în casă. Eu nu fac parte din copiii-eroi care au ieşit în stradă. De felul meu, fiind un om raţional şi analitic, mi se părea o prostie. Când exista o armată, care trecuse de partea poporului, în tot acest spectacol grandios, chemi nişte oameni să te apere cu mâinile goale de nişte prezumtivi terorişti? Totuşi, împreună cu surorile mele, am vrut să-l fac pe tata erou şi l-am trimis să apere Radioul.

A mers?
Da, a mers la Radio, trimis de copii. Am în continuare aprecierea pentru cei care s-au aruncat în bătălie cu toată credinţa. Da, pot să-i înţeleg. Aşa cum nu pot să-i înţeleg pe cei care au minţit, dacă au minţit cumva atunci. Pe perioada comunismului, am avut – şi în continuare am – o relaţie foarte matură cu tatăl  meu. Discuţiile pe care, de regulă, orice părinte le evita cu copiii lui, de la anecdote, micile bancuri despre sistem, pentru că era pericolul ca aceştia să spună la şcoală, nu erau evitate de tatăl meu. Şi ne-a prezentat de la început sistemul care era bolnav, era defect şi te învăţa să trăieşti în minciună, care nu îţi dădea libertatea să trăieşti cum vrei tu şi te închista în nişte şabloane, create de minţi obtuze. Ştiam că sistemul era defect şi văzusem şi eu asta. Aşa că atunci când a căzut Ceauşescu, a fost o bucurie reală, pe care eu am înţeles-o, chiar la 16 ani. Dar n-am fost nici erou, nici disident.

Alături de surorile sale gemene
Unde locuiai atunci în Bucureşti?
Locuiam într-o casă de pe o stradă frumoasă, Strada Parfumului, din celebrul cartier evreiesc. Toată zona aceea are o anumită istorie, era Crucea de Piatră în zona Dudeşti, multe filme s-au turnat acolo. Sunt case a căror frumuseţe rezistă şi azi, au un anumit parfum. Casa era extrem de frumoasă: avea patru metri înălţime, cu glasvanduri, cu marmură, avea sonerii pentru servitori – pe care tata le-a desfiinţat pentru că ne jucam noi la ele –, avea mobilă înaltă, masivă. În vara din 1989 însă, cei de la ICRAL au venit şi ne-au spus: „Dumneavoastră trebuie să daţi actele de imobil şi să vă mutaţi la bloc!“. Am abandonat o parte din mobilă, care nu încăpea într-o cutie de chibrituri. Singurul pe care l-am cărat peste tot a fost pianul meu Blüthner – pe care încă îl mai am –, un pian cu coadă mijlocie şi care ocupa jumătate de sufragerie.

A venit apoi Mineriada.
Aici e o poveste frumoasă. Eram în clasa a X-a şi aveam un recital chiar în perioada 13-15 iunie, când au venit minerii. A fost unul dintre cele mai bune momente muzicale ale mele, ţinut în sala de concerte de la Conservatorul din Bucureşti. Ţin minte tot vacarmul acela pentru că mi-am croit drum cu greu să ajung cu partiturile la concert. Printre toate ambuscadele acelea, eu am mers la Conservator şi am ţinut un concert foarte bun. Cântam Brahms, Sonata Op. 90 a lui Beethoveen, cântam Schubert, Chopin, Débussy. Şi ţin minte că a apărut un articol despre asta – o cronică a spectacolului –, care începea foarte frumos: „În timp ce minerii distrug Bucureştiul şi batjocoresc pe oricine care pare intelectual pentru că poartă ochelari, un copil care nu şi-a început bine viaţa cântă pe scena Conservatorului Brahms, Schubert, Chopin şi Beethoveen“. Am păstrat acel articol, are acum hârtia galbenă, pentru că vorbeşte foarte mult despre degringolada în care am trăit atunci şi în care salvarea mea era muzica.

Medeea Marinescu a fost sedusă de glasul pianului
Nu te interesa ce se întâmpla în stradă?
Nu mă uitam foarte des la televizor şi nici nu încercam să înţeleg mult acele lupte politice. Ştiam că, dincolo de aceste lucruri, era ceva mai puternic care mă poate modela pe mine, iar acest refugiu era muzica. Imediat după 15 iunie, am plecat la Paris, ca jurat la un festival de film – „Festivalul de Tineret“ –, unde am cunoscut-o pe celebra actriţă Claudia Cardinale, care era preşedintele juriului. Eram nominalizată din partea României să fac parte din juriu. Festivalul dura două săptămâni, or două săptămâni era ucigător pentru mine, care studiam mereu la pian.

Nu puteai face o pauză?
Nu neapărat că nu puteam, ci n-aveam voie să mă rup atât timp. Am aranjat cu angajaţii hotelului să mă lase să cânt în barul lor dimineaţa de la 7, când era închis – cine vine în bar la 7 dimineaţa? –, să cânt două ore, să mă antrenez. Sigur, toţi au observat şi, în loc să studiez game şi alte tehnici, veneau şi mă rugau să le cânt câte ceva. Devenise un „café concert“ de la 7 dimineaţa. La un moment dat, în timpul festivalului, am fost învitaţi la o personalitate politică a Franţei, la un castel foarte elegant, care avea un pian cu coadă. Şi acolo, mi-au spus cei din festival că ar fi frumos dacă aş cânta ceva la pian, mai ales că se şi filma. Eu am refuzat, nu-mi plăcea să epatez cu cunoştinţele mele muzicale. Claudia Cardinale, care auzise toată discuţia, a venit la mine, s-a aşezat foarte artistic pe placa pianului şi mi-a spus: „Hai, nu vrei să-mi cânţi mie ceva?“. Iar mie nu mi-a venit să spun decât celebra replică: „Vă place Brahms?“. „Da, sigur.“ Şi am cântat un intermezzo foarte frumos de Brahms.

„Atunci am decis să fac actorie“

La teatru cum ai ajuns?
La teatru am ajuns căutând filmul. A fost o revelaţie a omului conştient, care trece de la copilărie la maturitate. Atunci mi s-a părut că au devenit foarte conştiente şi raţionale lucrurile acelea. M-am gândit aşa: nu voi putea face şi pian, şi film foarte bine în acelaşi timp. Îmi place filmul foarte mult, îmi place şi muzica foarte mult. Ce pot să fac mai bine? Am avut mai multă încredere în mine că pot să fac film – spun film pentru că atunci nu ştiam că o să fac şi teatru – şi să răzbesc prin mine făcând film.

Medeea Marinescu ştie să se privească în oglindă
A fost, aşadar, un proces de gândire.
Da, cu siguranţă. Şi mi-l recunosc şi acum după mulţi ani. Mi-am dat seama că până la 18 ani, făcând „Maria Mirabela“, „Promisiuni“ şi alte filme cu Elisabeta Bostan sau cu alţi regizori, eram un copil condus, modelat. La „Domnişoara Christina“ (1992), am avut libertatea de a-mi face propriul rol, de a lucra eu cu mine, de a vedea cât pot duce şi până unde. Şi am văzut că mă pot conduce şi mă pot eu mânui pe mine. Atunci am decis să fac actorie.

N-ai avut regretul că trădezi muzica?
Am avut acest sentiment şi mi-am promis că voi cânta cândva Concertul de pian Nr. 2 al lui Rahmaninov. Dar devine din ce în ce mai greu şi îndepărtat, pentru că n-am mai studiat la pian şi mă simt ca un sportiv căruia musculatura i s-a atrofiat. Treptat, mi-am mai dat seama de încă ceva: mie mi-a plăcut mai mult să-mi cânt decât să cânt. Îmi cream prin muzică un univers al meu, unde convieţuiam foarte bine şi, care, la un moment dat, nu-mi mai făcea bine fiindcă mă izola, dar bucuria asta a rămas – să-mi cânt mie. Atunci când ajungeam în faţa publicului eram extrem de timidă, mă scotea din universul meu. În esenţă, eu sunt un om timid. Şi am luptat cu profesia mea, cu actoria, să scap de timiditate.

Ai jucat în filme de notorietate în Franţa. Cum ai ajuns acolo?
Regizoarea Isabelle Mergault venise în România, după mai multe căutări prin ţările estice, şi a văzut o fotografie de-a mea. Am fost contactată pentru rolul Elenei din „Je vous trouve très beau“ (n.r. – „Vă găsesc fermecător“, lansat în 2005) şi am refuzat pentru că nu eram nici în ţară atunci şi pentru că era vorba de un rol în limba franceză. Nici nu eram vorbitoare de limba franceză şi m-aş fi chinuit. Ea însă a insistat şi mi-a lăsat o carte de vizită. Mi-a spus că, dacă ajung la Paris, să o contactez. Chiar în anul acela am mers la vărul meu care locuieşte acolo, am contactat-o, mi-a dat scenariul şi a doua zi am dat o probă. M-a ales. Culmea, pentru că nu trebuia să vorbesc bine franceză, aşa era rolul, şi pentru că a fost şi un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere) între noi, dovadă că am rămas prietene după şapte ani.

Care a fost apoi relaţia ta cu România? Aproape că erai mai cunoscută în Franţa.
E adevărat că poate mi-ar fi plăcut să fac mai multe lucruri aici, să fiu mai prolifică în ţară. Dar, acum, ştiţi de ce mă bucur? Că am reuşit să fac acolo. Nu e puţin lucru. Nu mai vreau să stau să judec ce ar fi fost bine. Mie îmi place să mă gândesc înainte: ce ar putea să mi se întâmple bun mai încolo?

Te-ai gândit să rămâi definitiv în Franţa?
Acum nu mai există „definitiv“. Era un termen pe care-l asociam cu comunismul când, dacă plecai, n-aveai cale de întoarcere. Dar, da, mi-am pus problema asta şi nu am avut puterea să o fac. Am acasă o gravură a lui Marcel Chirnoagă. Reprezintă nişte aripi uriaşe, care parcă dau să se agaţe de cer şi, în jos, ele se transformă în rădăcini care se întind în pământ. Eu mă regăsesc foarte mult în acea gravură, pentru că, oricât aş vrea să mă duc departe, e ceva care mă leagă aici. Că se cheamă familie, nostalgie..

Cu regretatul actor Adrian Pintea la filmările din „Domnişoara Christina“
E un soi de naţionalism?
Mi-e frică să spun vorba mare, că sunt naţionalistă. Nu ştiu dacă sunt. M-am născut aici, e un dat de care sunt conştientă. E limba mea pe care o vorbesc. Oriunde m-aş duce, voi fi întotdeauna româncă, voi aparţine acestui loc. Nu ştiu dacă asta e naţionalism. Ţin la ce mi-a fost dat. Dacă cineva ar îndrăzni să-l atace pe Eminescu, sigur că aş sări. La un interviu, în Franţa, am zis că Brâncuşi, Eugen Ionesco sunt români. „Non, ils sont français.“ „C’est une erreur. Ils sont roumain.“ (n.r. – „Nu, ei sunt francezi.“ „E o greşeală. Sunt români.“) Am nevoie să mi-i asum şi pe ei, să le aparţin eu lor. Altă dată eram la Nisa şi cineva de pe scenă, când m-a prezentat, mi-a greşit numele. Nu ieşeam „Marinescu“. Am spus: „E ciudat că nu reuşiţi să pronunţaţi un nume cu care sunteţi obişnuiţi. Voi aveţi cel mai scump hotel de pe riviera franceză, Hotel Negresco. Păi, e domnul Negrescu!“ A fost o rumoare generală! Simt nevoia să mă apăr, sunt făcută aşa.

Una din două

Daniel Auteuil sau Michel Blanc?
E, n-am cum, nu pot aici! Ce rubrică e asta... nicio rubrică!
Diana Krall sau Adele?
A, ce greu e! Fie, Diana Krall, am fost la ea la concert.
Ion Popescu-Gopo sau Elisabeta Bostan?
Sunt oamenii de care sunt foarte legată şi mi se pare că aş face o impietate să aleg.
Florin Piersic sau Radu Beligan?
Mă puneţi în nişte situaţii... La asta aş spune tata.
Marion Cotillard sau Audrey Tautou?
Marion Cotillard.
„Veronica“ sau „Maria Mirabela“?
„Maria Mirabela“.
Brahms sau Schubert?
Brahms.
Nichita Stănescu sau Marin Sorescu?
Marin Sorescu. Dar mi-e greu. Şi Nichita...
Cristian Puiu sau Cristian Mungiu?
Pe „Lăzărescu“ l-am adorat, e unul dintre cele mai bune filme ale cinematografiei, dar mi-a plăcut mult şi „După dealuri“. Răspund aşa: Porumboiu.
Gheorghe Dinică sau Ştefan Iordache?
Nu-i frumos ce-ntrebi!
Monarhie sau republică?
Monarhie. Nu vreau să fac precum Caţavencu – „Da, da, da, de trei ori da!“ –, dar eu cred că oamenii au nevoie de modele puternice, de o anumită ţinută. Românii au pierdut nobleţea. Or, monarhia conţinea multe dintre semnele de care noi aveam nevoie ca să ne ghidăm mai departe.

O teorie a curajului, de Johnny Răducanu

Ai urmărit cum a fost reflectată în presă dispariţia regizorului Sergiu Nicolaescu?
Nu. Nu mi-a plăcut deloc ce s-a întâmplat.

Cum va fi când nu vei mai fi?
Câţi ani ai tu? Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Cred că e o glumă proastă. Eu nu pot să fac astfel de exerciţii de imaginaţie. E adevărat că actorii mor pe scenă în roluri, dar e aberant! De unde e această apetenţă pentru morbid? Sigur că îmi pun întrebări, dar sunt chestiuni care ţin de intimitatea mea. De ce să nu vorbim acum despre sexualitate? Mi s-ar părea mai normal la vârsta mea.

Moartea e în spaţiul public.
Eu nu pot să înţeleg toată apetenţa asta a poporului român pentru morbid. Am auzit ceva la moartea lui Şerban Ionescu, care mi-a fost foarte drag, şi am rămas trăsnită. Am auzit, când se ieşea pe uşa capelei, un om spunând: „Dacă ştiam că e coşciugul închis, nici nu mai veneam“. De ce? Există alte modalităţi de a ne raporta la moarte. Mai mult, eu cred că discursul despre moarte pe care toţi îl avem e un exerciţiu intim de luciditate. Or, noi am uitat să păstrăm o anumită eleganţă şi o anumită intimitate. Eu nu cred că, dacă urli în gura mare pe stadion „Te iubesc!“, chiar aşa e. Gândiţi-vă la voi! Cele mai intime, cele mai perverse gânduri nu le-aţi mărturisit niciodată. Raportarea ta la moarte nu se învaţă din ziare. Nu trebuie Medeea Marinescu să spună ce crede ea despre moarte. Slavă Domnului!, există literatură care abordează această problemă. De foarte multe ori mă gândesc: „De ce dau eu un interviu?“. E chiar atât de important pentru mersul lumii? Nu ştiu câtă hârtie s-a tăiat pentru ziarul ăsta. Chiar merită? E lumea mai bună?

E greu de spus dacă produsul finit al oricărei munci, în sine, face lumea mai bună.
Dar câţi îşi pun problema asta? Dacă ţi-ai pune problema asta, tipul de discurs s-ar schimba în ziare. La un moment dat, eu am refuzat să dau interviuri, pentru că n-am considerat că era ceva atât de impresionant în întâmplările vieţii şi ale carierei mele care să semene ceva în oamenii care citesc.

Nu citeşti ziare?
N-am fost niciodată o cititoare înfocată de ziar.

Votezi?
Votez tot timpul. E un exerciţiu de civism.

Care-i sentimentul după?
Cred că, în general, politicienii care ne reprezintă sunt oglinda noastră. Dezamăgirea mea e legată de faptul că oameniii pe care aş vrea eu să-i aleg nu candidează, nu pot fi aleşi. Şi teama mea e că, dacă ar candida, i-aş suspecta. Cred că e o problemă a mea cu mine. Dar, cum zice tata, dacă sunt doi alergători pe o pistă, care aleargă 100 de metri în 5 minute, unul tot devine campion.

Sunt actori care spun că publicul nu mai distinge un spectacol bun de unul mediocru şi aplaudă mereu.
Am avut, acum câţiva ani, parte de o reacţie violentă a unui spectator intrigat că publicul se ridicase în picioare şi aplauda. A strigat! Nu sunt de acord nici cu acest fel de a amenda spectacole. Eu aş fi plecat înainte de final. Însă, chiar şi la un spectacol mai puţin reuşit, dacă văd efortul şi credinţa sinceră ale actorilor, eu aplaud indiferent de calitatea spectacolului. Nu aplaud când simt că mă păcăleşti, că lacrima ta e falsă, că n-ai chef să joci, dar trebuie să bifezi pentru că eşti angajat al unui teatru.

Tu nu ai zile în care vii doar ca să pontezi?
Nu, chiar şi când sunt extrem de obosită. Am Redoxonul (n.r. – supliment sub forma comprimatelor efervescente) la mine. Aici, problemele ţi le laşi la uşă şi, când începe spectacolul, eşti acolo cu totul. Poate să nu fie cel mai bun spectacol, dar efortul e acelaşi tot timpul.

Cum priveşti pactul de colaborare cu Securitatea, pe care l-au făcut şi câţiva colegi?
În ’90, o mare personalitate, Alexandru Paleologu, a fost primul om care a spus că a semnat un acord cu Securitatea într-un anumit context. Şi credeţi-mă că nimeni nu l-a judecat. Mi s-a părut cel mai onest şi cel mai nobil gest pe care l-ar fi putut face cineva. A fost un gest de recunoaştere a unei slăbiciuni. Acum, n-aş mai pune aşa problema. Aş pune degetul pe impostura oamenilor. Hoţul care strigă „Hoţul!“. Oamenii au strigat „Securistule!“, când ei erau la fel. Aş arăta cu degetul înspre oamenii care, dacă n-au avut puterea recunoaşterii, n-au ştiut să facă un pas înapoi şi să rămână într-o umbră binemeritată. Cred că toţi putem greşi la un moment dat, dar e bine să-i laşi pe cei care au tare mai mici decât ale tale să greşească şi ei. E un gest de umanitate şi de generozitate.

Cum l-ai cunoscut pe Alexandru Paleologu?
Cu ocazia reîntoarcerii regelui Mihai în România, s-a organizat, la Sala Palatului, un mare concert. Se chema „Muzica şi steaua polară“ şi, spre bucuria mea, am fost unul dintre cei mai tineri invitaţi. Erau personalităţi de anvergură: Victor Rebengiuc, Alexandru Paleologu, Horia Roman Patapievici, muzicieni mari, prinţi. Dan Grigore mi-a spus: „Hai să cânţi!“. Am cântat ceva de Alexander Scriabin, unul dintre compozitorii mei preferaţi. Scriabin era un rus alb, dintr-o familie nobilă, aşa că muzica lui a fost interzisă în România. Printre cei care l-au interpretat a fost Dan Grigore. Întâlnirea mea cu Dan Grigore a fost atunci când m-a surprins interpretând Scriabin, eu fiind deja actriţă. S-a creat o legătură, o amiciţie foarte generoasă. Am cântat apoi „Blue Rondo à la Turk“, a lui Dave Brubeck. Apoi, Dan Grigore a cântat „Pasărea profet“ de Robert Schumann, iar eu am interpretat „Albatrosul“ lui Baudelaire. Aşteptam să intru în scenă. Era o sală arhiplină, era Majestatea Sa în sală, aveam emoţii cumplite! „Ce-a fost în mintea mea să cânt? Eu nu sunt pianistă! Mai bine ziceam şapte poezii!“, mă certam. Johnny Răducanu m-a văzut şi a venit la mine: „Ce-ai, fato?“. „Am emoţii!“ „Păi, de ce?“ „Trebuie să cânt şi mi-e frică. Mi-e frică!“ „Îţi place ce cânţi?“ „Da!“ „Dacă-ţi place, care-i problema? Tu crezi că publicul, în sală, a venit să-ţi numere greşelile? Cântă cu plăcere, pentru că publicul a venit să se bucure!“ Mi-a dat un exemplu, când nu-i ieşea un pasaj tehnic: „L-am repetat de zece ori, şi a zecea oară publicul a aplaudat!“.

CV / A debutat la 3 ani
Numele: Medeea Ana-Maria Marinescu
Data şi locul naşterii: 27 mai 1974, Bucureşti
Starea civilă: logodită, are un băiat – Luca
Studiile şi cariera:
La 3 ani a avut primul rol într-un film, „Iarna bobocilor“, în regia lui Mircea Moldovan, iar la 6 ani a devenit cunoscută pentru rolul principal jucat în filmul animat „Maria Mirabela“ al lui Ion Popescu-Gopo.
În 1996, a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, la clasa profesorului Florin Zamfirescu.
A jucat, de asemenea, şi în filme franţuzeşti: „Vă găsesc fermecător“, unde a jucat rolul principal şi care a fost premiat cu trofeul „César“ pentru cel mai bun film de debut,  „Une mère comme on n’en fait plus“, „Donnant, donnant“, „Recordul“.
Pe 7 februarie 2004, a primit, de la preşedintele României, Ion Iliescu, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D – „Arta Spectacolului“.
Locuieşte în: Bucureşti