În registrul teatrului fizic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am avut ocazia de a vedea mai multe versiuni scenice ale binecunoscutei piese a lui Strindberg „Cea mai puternică”, scrisă de acesta către sfârşitul anului 1888. Amestec de ficţiune şi de experienţă personală, scrierea este socotită pe drept cuvânt o excelentă partitură pentru două actriţe ajunse la deplină maturitate profesională.

Le-am văzut în săli de teatru sau la Teatrul tv, în arhiva TVR existând un spectacol datând de la mijlocul anilor 70 şi un al doilea de la începutul anilor 90.

În pofida faptului că doar unul dintre roluri este „cu vorbe”, că scrierea e, aparent, un monolog, că unul dintre personaje e condamnat să stea şi să asculte un torent de reproşuri ce ţin de felul în care a încercat, preţ de zeci de ani, să îşi exercite dominaţia asupra celuilalt, totul culminând cu asaltul cvasi-izbutit asupra căsniciei acestuia, piesa e deopotrivă de ofertantă şi pentru deţinătoare rolului fără cuvinte. Şi aceasta pentru că Cea mai puternică înseamnă o izbutită mostră de teatru psihologic, ilustrând la modul concentrat ceea ce dramaturgul numea „războiul creierelor”.

Ofertantă pentru actriţe, piesa e considerată îndeobşte mai puţin interesantă pentru regizor. Care îşi vede fantezia oarecum limitată, misiunea sa fiind nu de a fantaza, ci de a controla şi modera relaţiile dintre personaje. Mai toate versiunile scenice pe care le-am văzut tratau Cea mai puternică drept o piesă statică. Cele două femei, desemnate de Strindberg nu cu nume, ci cu indicative, X şi Y, se întâlnesc în seara de Ajun într-un bar oarecare, stăteau pentru câteva zeci de minute faţă în faţă şi îşi făceau, privindu-se în ochi, decontul final. La capătul căruia se decide definitiv care dintre ele a fost, este „cea mai puternică”.

image

Mihaela Teleoaca şi Antoaneta Cojocaru, în piesa „Cea mai puternică”, la Teatrul de Comedie 

De obicei, „cea mai puternică” se dovedea a fi fost femeia care ani, zeci de ani, a suportat umilinţele impuse de rivala ei. Umilinţe ce au început încă din copilărie, pe vremea când rivala i-a fost impusă drept model, şi au continuat prin nenumăratele tentative prin care aceeaşi rivală a izbutit să îi seducă soţul. Cu toate acestea, victoria finală îi aparţine Ei, atât de des umilite, celei ce are totuşi familie, soţ, copii, şi nu celei care, odată decontul încheiat, nu îi mai rămâne decât singurătatea teribilă. Încă şi mai puternic resimţită într-o seară precum cea de Crăciun, atunci când mai toată lumea se bucură şi îşi face cadouri. Am văzut însă şi reprezentaţii ce induceau o urmă de îndoială în victoria cu pricina, care ne lăsau să credem că nimic nu e adevărat, că avem de-a face cu o falsă victorie, că lupta rămâne pe mai departe deschisă.

image

Mihaela Teleoaca şi Antoaneta Cojocaru, în piesa „Cea mai puternică”, la Teatrul de Comedie 

În spectacolul-laborator condus de Antoaneta Cojocaru şi realizat sub egida Teatrului de Comedie din Bucureşti lucrurile stau complet diferit prin raportare la modele. Piesa lui Strindberg nu mai e defel tratată ca una statică. Dimpotrivă, ea prilejuieşte o mostră de teatru fizic în care încleştarea nu se mai rezumă la „lupta” dintre vorbă şi tăcere, dintre cuvânt şi mimică. Cele două personaje primesc nume, se cheamă Amelie şi Natalie, ura dintre ele atinge cote paroxistice, simptomatic pentru acestea fiind însuşi strigătul ce marchează începutul reprezentaţiei.

Natalie, jucată de Mihaela Teleoacă, e nevrotică, dependentă de alcool, un om distrus fizic şi psihic de lupta inegală dusă împotriva rivalei sale. O femeie care îşi savurează la modul tragic victoria din final. Victorie plătită teribil de scump, consfinţită de dreptul de a lua cu sine lalele, o piesă principală din decorul conceput de Vladimir Turturică. Amelie, interpretată de Antoaneta Cojocaru, nu se situează în cazul de faţă nicidecum în poziţia de non-combat. Până şi în această confruntare finală mai face o ultimă încercare de „căpuşare” a rivalei sale.

Spectacolul e conceput asemenea unui meci de sporturi extreme, cu reprize şi time-outuri marcate ca atare de inspirate cortine muzicale. În cadrele condiţiei asumate şi recunoscute de spectacol- studiu, Cea mai puternică  de la Teatrul de Comedie e o propunere interesantă dar care, iarăşi, precum în versiunile tradiţionale, se susţine prin interpretare, prin forţa şi talentul celor două actriţe din distribuţie.   

Teatrul de Comedie din Bucureşti- CEA MAI PUTERNICĂ de August Strindberg;

Traducerea: Carmen Vioreanu;

Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru;

Cu: Mihaela Teleoacă şi Antoaneta Cojocaru;

Scenografia: Vladimir Turturică;

Coregrafia: Ioana Marchidan;

Data reprezentaţiei: 8 februarie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite