Inspirat ca întotdeauna, cuplul regizoral Andreea şi Andrei Grossu au ales să facă din cele 7 povestiri ale autorului american un serial de teatru-film sau poate mai corect, filmat argumentând: am căutat textul care să vorbească despre perioada în care trăim totul diferit, separaţi de ce iubim, la mare depărtare de ceilalţi, în care ne simţim mai singuri şi mai faţă-n faţă cu viaţa proprie. Autobahn e despre acum. Şi ca să-i completăm pe regizori să cităm din ultima secvenţă a spectacolului filmat: Oamenii îşi petrec 1/8 din viaţă în maşinile lor... În maşină suntem mai protejaţi. Când a scris piesa autorul nu ştia de pandemie, el acuza din contră însingurarea autoimpusă de cei care lasă viaţa să treacă pe lângă ei trăind în carapacea lor virtuală. Grăbiţi, trăind trepidant, fără să mai comunice real cu ceilalţi ei ajung la neînţelegere şi necomunicare cum rezultă din textele lui La Bute. Criza sanitară din ultimul timp care ne obligă la izolare dă şi alt sens întâmplărilor povestite de autorul american în care regizorii au văzut pe bună dreptate şi alte efecte ale acestei claustrări. (Întreaga lume într-o maşină. Nu se ştie încotro mergem...) Că au avut dreptate privind astfel lucrurile putem spune acum după ce am văzut toate cele 7 episoade având un cadru unic de desfăşurare: maşina. Staţionată sau în mers. (Ai grijă la drum!)

Am văzut multe montări pornind de la textele lui LaBute dar mărturisesc că nu le-am simţit ca acum autenticitatea, adevărul,chiar dacă suntem în faţa unui teatru filmat. Observaţiile autorului cunoscut pentru excepţionalul său simţ al realităţii cotidiene în privinţa relaţiilor umane şi a capacităţii de a trece dincolo de fapte pentru a revela miezul motivaţional, ne sunt aici livrate cu un simţ al adevărului, dezarmant. Viaţa pulsează dincolo de parbriz cu tot ce are ea de înţeles şi neînţeles fie că e vorba de cupluri de căsătoriţi în criză despre copiii lor iubiţi sau nu, despre elevi şi profesori cu atitudini neprincipiale, relaţii întâmplătoare, părinţi şi copii etc. tehnica dezvăluirilor pe care scrisul autorului o practică în mod original şi eficient se pliază şi ea adecvat pe tabloul tot mai sofisticat al omului contemporan care are nevoie de psiholog ca să se înţeleagă pe sine. În zilele acestea reflexiile pe care le produce acest spectacol serial sunt cum s-ar spune, rupte din viaţă, pentru că nu ştiu să fi fost până acum timp pentru atâta introspecţie şi călătorie în jurul corpului meu, cum zice o carte celebră.

Dar, fireşte, nimic n-ar fi fost posibil fără actorii care-i însoţesc pe regizori şi echipa sa în această long road trip, dedicată dezvăluirilor din viaţa intimă a celor de lângă noi.

În primul episod - Fanny - o tânără care se crede fanny sau kinky monologhează în prezenţa mamei care e la volan fără a fi văzută, în drumul de întoarcere de la o instituţie de reabilitare, bravând şi promiţând să revină la droguri. Tânăra Cendana Trifan îşi joacă degajat vârsta şi se impune ca o actriţă formată aptă să ducă rolul prin meandrele unor stări de instabilitate nervoasă proprii personajului menţinând surpriza cerută de text.

În al doilea episod – Bench seat pe bancheta din spatele maşinii staţionate un tânăr profesor preocupat mai mult de carieră iniţiază o aventură cu o tânără care trăieşte încă şocul unei despărţiri despre care vorbeşte tot drumul. Tema centrală sexul. Gabriela Pârliţeanu şi Horia Fedorca sunt protagoniştii care construiesc convingător din gesturi şi vorbe o relaţie ambiguă până la capăt.

În episodul 3, All apologies axat pe conflictele conjugale provocate de limbaj, unul jignitor pentru care soţul îşi cere iertare, Adrian Matioc şi Raluca Iani transmit încordarea şi dramatismul de dincolo de vorbe cu un mare grad de implicare, prin mijloace adecvate. El cu tortul aniversar pe genunchi, vorbind întruna, cerându-şi scuze pentru înjurături nu şi pentru impasul în care se găseşte căsnicia lor, ea tăcând şi abia stăpânindu-şi lacrimile cu durere asumată şi o excelentă concentrare a jocului (o probă de film excelentă, poate a văzut-o un regizor de cinema).

Tot în maşină fireşte, în mers, sunt şi următorii doi soţi Ofelia Popii şi Ciprian Scurtea în episodul Merge cu sens de dă-i înainte, mami ! dedicat momentelor de trădare, aici provocat de o soţie cu viciul beţiei după o petrecere cu bărbaţi într-o cameră de hotel. Ea, tratând întâmplarea precum un caz divers, manifestă o inocenţă sfidătoare aţipind din când în când în timp ce relatează ororile trăite. El, cu mâna pe volan, vocea stinsă şi o condescendentă înţelegere până la lacrimă, sperând totuşi că nu e adevărat. Amândoi sunt minunaţi.

Recitalul lui Marius Turdean care-i pune-n valoare calităţile actoriceşti recunoscute are loc în episodul 5 Long diversion, în care avându-l pe bancheta din spate pe Viorel Raţă (un prieten) luptă din răsputeri să îl convingă că trebuie să -şi recupereze bunul cuvenit, recte soţia, plecată acum la altul, sau măcar consola de jocuri. O face cu patimă cu fervoare ţopăind la volanul maşinii în dispreţul oricăror reguli. Privirile sunt de foc, vorba tăioasă iar cauza străină pentru care se luptă perfect adecvată moralei. 

Episodul 6, Road trip, este despre un profesor (Adrian Neacşu) şi eleva lui (Cezara Creţu) în drum spre o cabană despre care fiecare crede altceva. Ea că e o tabără, el că e ocazia aşteptată de a fi doar cu ea. Până la urmă din confuzie se naşte o acceptare reciprocă despre care putem presupune cum s-a terminat. Acelaşi suspans marca Neil LaBute pe care actorii îl susţin bine.

În fine, ultimul episod/moment e al actriţei Diana Văcaru, patetică, voit teatrală cum cere rolul. Iar mobilul conflictului dintre soţi e copilul (Iustinian Turcu), un adolescent de a cărui dramă celor doi parcă nu le pasă. El urmează să fie depus în curtea scolii de corecţie. La sosire îl vedem prin geamul din spate al maşinii îndepărtându-se cu spatele la fel cum stau şi părinţii încremeniţi în grimase. Mai ales Mihai Coman, tatăl care sub ploaia de justificări a soţiei a afişat tot timpul un rictus dispreţuitor.

Nu ştim ce soartă va avea acest film-serial prezentat la FITS, adică dacă se va relua şi cum, dar ceea ce am văzut probează nu doar buna inspiraţie şi măiestria regizorilor şi a echipei (scenograful Vladimir Turturică, Mihai Dobre - muzica, imaginea şi montajul - Alexandru Condurache), dar şi profesionalismul actorilor pe care această producţie îi afirmă sau confirmă şi ca actori de film.

O singură observaţie privind titlurile păstrate în engleză. Chiar nu se găseau variante de traducere, fidele? Mă tem că în acest fel se poate induce ideea că problemele nu ne aparţin. Sunt la ei, acolo....pe autobahn-urile lor. Că şi aşa noi nu prea avem autostrăzi.

PS. Festivalul de la Sibiu a programat şi la această ediţie spectacolele sale de patrimoniu precum Faust, Metamorfoze, recenta montare în regia aceluiaşi Silviu Purcărete, Prinţesa deocheată având acum posibilitatea să reia online şi filmări mai vechi ale unor spectacole precum acel memorabil În aşteptarea lui Godot cu regretatul Virgil Flonda alături de Constantin Chiriac într-unul dintre cele mai izbutite roluri ale carierei sale.