În numele valorii

„«Zic Zac» are acum şansa de-a ieşi în lume şi de-a arăta că teatrul românesc e bun şi atunci când nu înscenează numai texte clasice verificate.“  FOTO Adi Bulboacă

Adoraţia din partea altora a fost una dintre principalele obsesii ale vieţii lui Jean-Paul Sartre. Cea necondiţionată, dăruită de Simone de Beauvoir, nu i-a fost pesemne îndeajuns autorului „Cuvintelor“. Megalomanul Sartre şi-a dorit o adoraţie masivă, „en gros“, colectivă, de mase, la fel cum şi-a dorit mitificarea, zeificarea încă din timpul vieţii. În numele şi pe altarul lor a făcut toate compromisurile posibile.

A înţeles repede şi nu a uitat niciodată că a fi la modă ori a mima că e la modă reprezintă mijlocul prin care îşi poate asigura îndeplinirea dorinţei. A fost comunist într-o perioadă în care era „trendy“ să fii astfel. A susţinut sus şi tare că Stalin are întotdeauna dreptate fiindcă era de bon ton, într-o anumită epocă, într-un Occident vrăjit şi-o Franţă parcă orbită şi incapabilă să reacţioneze la realitate să fii port-drapelul sau garantul unei ideologii ce s-a dovedit a fi una dintre marile aberaţii ale istoriei. S-a delimitat formal de comunism în 1956, după Revoluţia maghiară, doar fiindcă delimitarea devenise la rându-i o modă. Care a trecut repede, drept pentru care autorul „Uşilor închise“ a revenit la comunism căruia i-a rămas fidel până în 1968. Poate chiar până la sfârşitul vieţii.

Oricum, atunci, în zilele acelui mai ’68 ce-a răvăşit Franţa, Sartre a trecut rapid de partea revoltaţilor. S-a numărat printre cei mai vocali sponsori morali ai acestora. Revoltaţii erau în marea lor majoritate tineri. Sartre a fost un necondiţionat sprijinitor al acestora, indiferent dacă aveau dreptate sau nu. Şi nu prea aveau. Dar erau tineri. Şi asta justifica orice. Pentru neinspirata lui consecvenţă, Sartre a plătit preţul ridicolului. Ca şi pe cel al imortalizării ridicolului derivat din obsesia adoraţiei şi transformat în „hâblerie“ într-o ades invocată pagină din „Spuma zilelor“, frumosul roman al lui Boris Vian.

De fapt, Sartre a dorit nu neapărat să fie la modă, ci, mai curând, a imitat o modă. Asta în vreme ce Eugène Ionesco, neîmpăcatul lui adversar, a opus imitaţiei, creaţia. În vremea tinereţii lui bucureştene şi a debutului în ale scrisului, Ionesco a riscat totul şi a spus „Nu!“.Acel „nu“ specific gândirii libere. Teatrul absurdului, printre ai cărui creatori s-a numărat, atât la Bucureşti cât şi la Paris, a însemnat încă o modalitate de a spune „Nu“. Cu preţul riscului izvorât din convingere.

În diferenţa dintre „a imita“ şi „a crea“ poate fi găsită însă mai mult decât o explicaţie a raporturilor de adversitate dintre cei doi scriitori. Ci chiar sursa libertăţii interioare a lui Eugène Ionesco. O libertate niciodată cunoscută de Sartre, de a cărei absenţă a devenit el însuşi conştient. A încercat în zadar să îi camufleze lipsa printr-un text justificativ ce nu a convins niciodată pe nimeni.

Printre altele, libertatea i-a îngăduit lui Ionesco să nu fie încercat de obsesia modei. Dar şi să nu cauţioneze nicio modă. Nici măcar pe aceea a creditării oricând, oricum şi în orice condiţii a tinerilor şi a tinereţii. Tinereţe a însemnat pentru Ionesco doar un dat biologic trecător, nicidecum o calitate. A spus-o cum nu se poate mai limpede într-o carte-interviu cu André Coutin, carte ce se cheamă „A rupe tăcerea“, apărută în româneşte în 2008 la editura Humanitas, în traducerea lui Emanoil Marcu. „Tinereţea nu are monopolul talentului, nici al curajului...Este o laşitate şi o prostie să crezi că tinereţea are toate virtuţile.“ Cei ce predică necondiţionat virtuţile tinereţii sunt, în opinia marelui dramaturg, indivizii aflaţi în căutare de clientelă.

„Zic Zac“, spectacolul-examen ce-i aduce împreună pe Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin

Mi-am amintit de spusele lui Eugène Ionesco zilele acestea citind, într-o publicaţie online un editorial născut, fără doar şi poate, din cele mai bune intenţii. În principal, din dorinţa de-a determina sprijinirea financiară a deplasării în Elveţia, la o importantă bursă de spectacole, a excelentului, a minunatului spectacol care e „Zic Zac“, semnatara editorialul invocă tinereţea creatorilor şi persecuţiile abătute asupra ei. După părerea mea însă, nu tinereţea, ci valoarea reprezintă atuul principal al montării. Şi ea, valoarea, e argumentul principal ce ar justifica cu vârf şi îndesat investiţia financiară şi de încredere presupuse de deplasare.

„Zic Zac“ a fost iniţial un spectacol-examen. Ai căror autori şi principali interpreţi, Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu, au dobândit astfel un masterat în teatrul-dans. „Zic Zac“ a fost un spectacol produs sub egida UNATC. Un spectacol născut din talent şi din curaj. Nici legislaţia, nici starea financiară nu i-au mai permis însă instituţiei producătoare să susţină pe mai departe, băneşte, spectacolul. Nici Andrea, nici Ştefan, nici Gabriel Costin (cel de-al treilea interpret) nu au aşteptat bani din cer. Nu au spus nimănui că banii şi sprijinul li se cuvin fiindcă sunt tineri. Convinşi, şi convinşi pe drept cuvânt de valoarea spectacolului lor, cei trei au făcut toate sacrificiile omeneşte şi artisticeşte posibile spre a-şi juca pe mai departe producţia. Au mizat iarăşi pe talentul şi pe curajul lor, au jucat pe bani puţini, uneori chiar fără niciun fel de onorariu, oriunde a fost posibil să o facă. Fără niciun fel de rabat la calitate. Au fost apoi, firesc, invitaţi la felurite festivaluri din ţară. Şi peste tot au adus şi au produs bucurie şi entuziasm. Au avut parte de cele mai laudative cronici. Iar „Zic Zac“ a devenit un veritabil spectacol-fenomen.

„Zic Zac“ are acum şansa de-a ieşi în lume. De-a lua parte la o importantă manifestare teatrală internaţională, de a fi văzut de programatori, de a fi invitat şi în alte părţi. De a arăta că teatrul românesc e bun şi atunci când nu înscenează numai texte clasice verificate, şi atunci când produce montări fără decoruri somptuoase, şi atunci când respectivele montări nu presupun obligatoriu devize imense şi distribuţii consistente. De a demonstra că teatrul românesc înseamnă şi altceva decât istoria Naţionalului craiovean ori decât prezentul Naţionalului sibian.

„Zic Zac“, spectacolul-examen ce-i aduce împreună pe Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin

Pentru ca această şansă să fie fructificată e nevoie acum de bani. Nu mulţi, dar oricum mai mulţi decât cei pe care îi pot scoate din buzunarul propriu cei trei actori sau decât banii rezultaţi din reprezentaţiile aşteptate peste tot în ţară şi jucate pretutindeni cu casa închisă. De câteva săptămâni bune, Andrea, Ştefan şi Gabriel postează cu încăpăţânare pe reţelele sociale solicitări de donaţie. Îşi argumentează postarea prin argumente dintre cele mai credibile ce ţin de „valoare“ şi de „oportunitate“, fără a scoate defel la înaintare propria tinereţe. Ori că ar trebui sprijiniţi pentru asta. Numai şi numai pentru asta.

Despre spectacolul celor trei a aflat o ţară întreagă. Despre demersul lor, demn, onest, perfect justificat prin argumente artistice, aşijderea. Toată ţara, mai puţin Ministerul Culturii păstorit de dl. Gigel Sorinel Ştirbu, ICR-ul d-lui Lilian Zamfiroiu şi AFCN-ul cu comisiile lui compuse din anonimi la propriu şi la figurat, dar omniprezenţi la orice împărţeală de fonduri. Un AFCN care, atunci când e vorba de teatru, sprijină, parcă programatic, toate aberaţiile posibile, numai valoarea nu.

Tustrele sunt instituţii pentru care generozitatea e exact când nu trebuie prilej de ofensivă. Toate trei par acum atinse de surditate, cecitate şi exagerat spirit de economie. Tustrele au intrat brusc în defensivă şi tăceri strategic-laşe. E de sperat că trezirea, glasul şi fapta să vină până nu e prea târziu.