În labirint

Într-un anume fel, nu ştiu dacă şi voluntar, spectacolul cu piesa Vârful aisbergului a dramaturgului spaniol Antonio Tabares funcţionează asemenea unui diez pus anterioarei premiere a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Cea cu Bull de Mike Bartlett.

Ambele, asemenea multor altora anterioare, demonstrând că instituţia arădeană nu e exclusiv concentrată pe dramaturgia „clasică” şi nici doar pe spectacolul de aceeaşi factură. Dimpotrivă. Modernitatea, post-modernitatea şi post-post-modernitatea se află aici la ele acasă. Coabitând tot mai bine cu „clasicul” din marca de identificare.

La ora actuală, Teatrul arădean mi se pare a fi unul dintre cele mai deschise noutăţilor de pe piaţa de literatură dramatică de pretutindeni, dar şi experimentului spectacologic. El producându-se nu doar în spaţiul Sălii „Studio”, ci şi în acela al Sălii Mari. E drept, în spectacole cu publicul pe scenă.

Ca şi în Bull, acţiunea se petrece în spaţiul uneia dintre multele sucursale ale unei multinaţionale. Ca şi în Bull, întâmplările, nu puţine la număr, se consumă în mai puţin de 24 de ore. Însă, dacă în Bull aveam de-a face cu radicalismul atitudinii unui foarte tânăr dramaturg britanic, radicalism al cărui rost era acela de a pune întrucâtva la zid câinoşenia umană deghizată în principiul „selecţiei naturale” ridicată la rangul de regulă de supravieţuire a oricărui angajat, în Vârful aisbergului lucrurile stau mult mai nuanţat. Avem de-a face cu un strălucitor cameleonism al textului hrănit din cameleonismul situaţiilor, evoluţiilor, dezvăluirilor şi - de ce nu? - al loviturilor de teatru în serie din care se hrăneşte substanţa dramatică a piesei. Un cameleonism asemănător celui regăsibil, de pildă, în piesa Metoda (Metoda G) a catalanului Jordi Galcerán, pusă în scenă, în urmă cu câţiva ani, într-un foarte reuşit spectacol al Teatrului „Nottara” de acelaşi regizor, Theodor-Cristian Popescu.

Despre ce e vorba în piesă şi în spectacol? La Madrid, acolo unde se află sediul central al unei nedenumite multinaţionale, se înregistrează veşti îngrijorătoare despre trei sinucideri succesive consumate în cadrul aceleiaşi sucursale. Fapt ce numai bun nu e îndeosebi pentru reputaţia companiei cu pricina. Sofia Cuevas (Dorina Darie-Peter), membră a managementului superior al firmei, e trimisă să ancheteze situaţia şi să găsească soluţii. Mandatul ei este unul subînţeles limitat fiindcă în nici un fel planul de măsuri ce va fi elaborat de aceasta, la finalul anchetei, nu trebuie să ducă la diminuarea performanţelor respectivului centru. Performanţe mereu suplimentate şi care trebuie obţinute cu un personal considerabil diminuat. Sofia Cuevas ştie foarte bine acest lucru şi nu intenţionează deloc să-şi depăşească limitele mandatului. Nu vrea să îşi pericliteze postul. Nu doreşte să mute munţii din loc. Nu vrea nicidecum să deranjeze „biologia” firmei.

Trimisa, „procuroarea” de la Madrid, discută cu câţiva dintre salariaţi. De două ori cu fiecare. Iar discuţiile sunt în oglindă, cu rezultate la antipozi. Ele ne ajută şi pe noi, spectatorii, şi pe Sofia, să pătrundem împreună în labirintul de probleme umane ale centrului. În spaţiul său închis. Marcat excelent de scenografia lui Cosmin Ardeleanu. De labirintul din plexiglas construit de acesta pe scenă, contrabalansat excelent de „explozia” spaţială din timpul celei de-a doua convorbiri a Sofiei cu unul dintre interlocutori. Cea care încalcă regulile şi merge pe terasă. Reprezentat prin balconul sălii de spectacole. Un spaţiu închis marcat şi de muzica de spectacol, reprezentat de un ambient sonor continuu, obsedant, apăsător, semnat de Alex Halka. Care trimite montarea în zona thrillerului psihologic.

Da, e vorba, aşa după cum ne puteam aştepta, în primul rând despre suprasolicitare nervoasă decontată ca atare în comportamentul bizar al Gabrielei Bernasar (Cecilia Donat-Lucanu) şi al lui Jaime Salas (Ştefan Statnic). Un lanţ de ciudăţenii supradilatate, contrabalansate de conduita cum nu se poate mai firească a bătrânului ospătar Carmelo Luis (Călin Stanciu). Da, e vorba şi despre interese personale drapate în interesele fals sindicaliste ale detestabilului Alejandro Garcia (Bogdan Costea). Cel ce vrea să utilizeze tragediile în serie în scopul înlăturării managerului Carlos Fresno (Ioan Peter). Acesta părând a se fi adaptat cel mai bine programului ce prevede eliminarea oricărei contaminări dintre ceea ce se întâmplă la job şi problemele de acasă ale fiecărui salariat. Deşi de probleme personale, şi nu puţine, are parte şi el. Da, e vorba, în fine, şi despre antecedente private şi despre acute accidente individuale cu care s-au confruntat cei trei sinucigaşi. Probleme care ies, rând pe rând, la iveală spre uşurarea Sofiei. Desigur, ele nu explică chiar totul. Ci aproape tot. Un „aproape tot” suficient şi salvator pentru Sofia. Raportul său preliminar e unul care nu rezolvă nimic, dar pare a oferi şansa ieşirii din încurcătură. Din labirint. Numai că, din câte se pare, dramaturgului Antonio Tabares nu îi plac nici happy end-urile şi nici simplificările. Când totul pare a fi clar, intervine o nouă sinucidere.

Simplificările nu sunt, din fericire, nici pe placul regizorului Theodor-Cristian Popescu. Spectacolul său e unul complex, nuanţat, şi dur, şi profund uman, remarcabil prin jocul anamorfic al situaţiilor dramatice. Subliniat ca atare de distribuţie în ansamblul ei.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad- VÂRFUL AISBERGULUI de Antonio Tabares; Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ; Regia: Theodor- Cristian Popescu; Scenografia: Cosmin Ardeleanu; Muzica: Alex Halka; Light design: Lucian Moga; Cu: Dorina Darie-Peter, Ioan Peter, Bogdan Costea, Cecilia Donat-Lucanu, Ştefan Statnic, Călin Stanciu; Data premierei: 7 mai 2015