5 spectacole de 5 stele

Imagine din „Ultima zi a tinereţii“, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu Foto: Sebastian Marcovici

BILANŢ În 2012, pe scenele româneşti s-au jucat multe piese impresionante. Cronicile de teatru apărute în această pagină au conţinut aplauzele noastre scrise.

Multe producţii au fost memorabile, dar spaţiul dintr-o pagină de ziar nu le poate include pe toate. Aşa că am ales cinci spectacole, adevărate evenimente ale anului teatral, care au primit de la noi calificativul maxim: 5 stele.

Teatrul Naţional ,,Radu Stanca“ Sibiu
Ultima zi a tinereţii
De: Tadeusz Konwicki
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica: Vasile Şirli
Cu: Marian Râlea, Alexandru Mălaicu, Veronica Arizancu, Ofelia Popii, Serenela Mureşan, Diana Fufezan

După dramatizarea romanului lui Pavel Sanaev pentru spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă“, de la Teatrul Bulandra, Yuri Kordonsky, invitat prima oară să monteze la Teatrul „Radu Stanca“, din Sibiu, propune tot o dramatizare, de data asta după romanul scriitorului polonez Tadeusz Konwicki, „Ultima zi a tinereţii“.

Povestea pe care el o aduce în scenă este o variantă contemporană şi plină de poezie a mitului iubirii, pe ideea Romeo şi Julieta... care însă nu reuşesc să moară şi să oprească timpul în loc. Iar timpul se răzbună şi începe cel de-al Doilea Război Mondial.

Plin de poezie este întregul spectacol de la Sibiu, iar scenografia lui Dragoş Buhagiar este elementul-cheie al întregii montări, spaţiul topind în el toată energia spiritului slav şi funcţionând ca o metaforă pentru tinereţea pierdută. Întreaga scenă este construită ca un peisaj straniu, o pădure din stâlpi înalţi şi albi, ca nişte fantome de copaci, fără rădăcini în pământ, iar prin mijloc, un pârâu, cu pietre pe fundul apei, despărţind două maluri.

În final, imaginea care topeşte toate lumile construite până atunci, de o poezie tulburătoare, este ploaia care se colorează în roşu, prevestind, printre sunete de alarmă aeriană, începutul războiului.
Stropi mari de apă roşie cad fără oprire şi râul devine roşu, hainele Necunoscutului înecat în apă se îmbibă în roşu, pădurea albă devine roşie şi peste toate răsună sirenele... (Monica Andronescu)

Teatrul Naţional Bucureşti
Două loturi
După I. L. Caragiale
Regia: Alexandru Dabija
Cu: Gavril Pătru, Ana Ciontea, Marius Manole, Valentina Zaharia/Nicoleta Lefter, Daniel Hara, Mihai Munteniţă

Poate fi redată demnitatea unui adjectiv? Da! Doar dacă respectivul cuvânt este lipit de numele lui Alexandru Dabija, de interpretarea lui Gavril Pătru sau dacă este pus să funcţioneze într-un decor realizat de Helmut Stürmer. „Două loturi“, spectacolul regizat de Alexandru Dabija la Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti, este senzaţional! Şi viceversa!

Este senzaţional oricum l-ai privi. Dabija se ia la întrecere cu sine însuşi. „Două loturi“ bate la imaginaţie propria lui „Scrisoare“ de la Comedie, cu tot cu ciupercile halucinogene din ea, şi „Momentele şi schiţele“ cam schiţate de la Odeon.

Dacă în toate producţiile, cu un nivel ridicat, de altfel, Caragiale pare că încă dictează tendinţa şi ritmul spectacolului, în „Două loturi“, Dabija preia iniţiativa, ia în mână sintagma „farsa destinului“, o foloseşte ca pe o vâslă şi se distanţează de concurenţă prin modul unic în care tensionează umorul. Îi iese un thriller în tuşe pronunţate de negru, în care fatalitatea se ţine de glume macabre. E Kafka, e Gogol, e Caragiale, e un om alergat de o nebunie care îl prinde din urmă. (Dan Boicea)

Berliner Ensemble
„Sonetele lui Shakespeare“
De: W. Shakespeare
Regia: Robert Wilson
Muzica: Rufus Wainwright
Cu: Dejan Bucin, Katharina Susewind, Claudia Burckhardt

Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute pe o scenă din România în ultimii ani a fost prezenţa spectacolului „Sonetele lui Shakespeare“, în regia lui Robert Wilson, la Festivalul Internaţional „W. Shakespeare“ de la Craiova.

Montarea uneia dintre cele mai faimoase trupe ale lumii, Berliner Ensemble, de la Berlin, a deschis ediţia din acest an a festivalului. Berliner Ensemble, teatrul înfiinţat de Bertolt Brecht, creator al unui stil ce se bazează pe celebrul „efect de distanţare“, propune şi în acest spectacol semnat de Robert Wilson şi Rufus Wainwright un tip de trăire diferit de cel promovat de teatrul de tip stanislavskian, mult mai familiar publicului românesc.

Imagini de o stranietate completată de muzica live a lui Rufus Wainwright, personaje femei jucate de bărbaţi şi personaje bărbaţi jucate de femei, o încercare de a construi un tip uman cu trăsături androgine, atât de potrivit cu jocul de măşti şi (non)identităţi sexuale din „Sonetele“ lui Shakespeare, în care celebra Doamnă Brună schimbă masca în permanenţă cu un tânăr cu chip de Adonis, realitatea lumii elisabetane ca o trăsătură de condei sunt doar câteva dintre coordonatele lumii construite de Robert Wilson pe scenă. (Monica Andronescu)

Teatrul Naţional Bucureşti
Conul Leonida faţă cu reacţiunea
De: I. L. Caragiale
Regia: Silviu Purcărete
Cu: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Florentina Ţilea, Cătălina Sima

Trăiască reacţionarii Silviu Purcărete (regizor), Dragoş Buhagiar (scenograf), Vasile Şirli (muzica), Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Florentina Ţilea şi Cătălina Sima (actori)! Îi fac un mare serviciu lui Caragiale, prin revoluţia lor originală.

Au trecut abia 30 de minute din spectacolul lui Silviu Purcărete şi actorii şi-au terminat, deja, treaba. Au jucat impecabil, şi acum au ieşit la aplauze. Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, în pijamale, au dat să plece pe unde au venit, adică prin scenă, dar regizorul le-a pregătit o mare surpriză.

Minutul 1. Victor Rebengiuc e Conul Leonida, iar Mariana Mihuţ e consoarta. Minutul 30. Victor Rebengiuc e soţul, iar nevasta e Coana Leonida. Cum s-a ajuns aici? E simplu. Atunci când actorii au vrut să se retragă în plină glorie a aplauzelor, după doar 30 de minute în care au dus o primă versiune a piesei până la capăt, au nimerit drept în capcana lui Purcărete, într-un decor nou, pregătit special pentru ei, în care tot ce aveau de făcut era să schimbe rolurile.

Şi a început din nou. Acelaşi text, dar un spectacol nou-nouţ. Încă o jumătate de oră în care poziţiile de putere s-au schimbat, iar Rebengiuc a devenit soţul care abia respira de sub papucul Coanei Leonida. Şi care a spus, stins: „Adică, zău, bobocule, de! Eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica?“. (Dan Boicea)

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi
Visul unei nopţi de vară
De: William Shakespeare
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Coregrafia: Florin Fieroiu
Cu: Loredana Coşovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocoş, Doru Aftanasiu, Anne Marie Chertec, Cătălin Mândru

„Visul unei nopţi de vară“, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional din Iaşi, uluieşte prin complexitatea mijloacelor narative şi poate fi un hit mondial, dacă ajunge la festivalurile potrivite. Lângă Silviu Purcărete e un loc rezervat pentru Radu Afrim, un regizor care poate arăta mai mult în Occident ce înseamnă teatru românesc de şcoală nouă.

Primul Shakespeare din cariera lui Radu Afrim se traduce printr-un spectacol care merge în toate direcţiile. În primul rând, libertatea de mişcare a textului este totală: Afrim remodelează visul livresc al lui Shakespeare
amestecând replica originală cu limbajul colocvial; ia text şi-l transformă în muzică live, ia cuvânt şi-l transformă în onomatopee, totul pe un ton firesc şi inteligibil, care nu sugrumă ostentativ povestea, ci, dimpotrivă, îi dă cursivitate şi prospeţime.

Naraţiunea lui Afrim aleargă. E ca un cal priponit în poveste, dar cu un frâu larg, care are ca rază de acţiune tot universul. În cazul de faţă, universul e o discotecă, iar viaţa e un loc în care mergi să te distrezi. (Dan Boicea)