Având şi traducerea integrală în limba engleză, cele 30 de portrete dedicate numelor alese sub formă de interviu, eseu sau pur şi simplu comentarii pot fi considerate o bună carte de vizită, mai ales că semnăturile sunt dintre cele cu notorietate în spaţiul teatral. Selecţia restrânsă la cifra omagială 30 (în raport de revoluţie) şi-o asumă explicit Oltiţa Cântec, care îşi explică în prefaţă criteriile: „M-am concentrat asupra inovatorilor, a celor care prin imaginativitate şi curaj au valorizat estetici noi, au apropiat practicile noastre scenice de tendinţele prezentului mondial. Care au riscat, şi-au asumat îndrăzneala de a propune formule cutezătoare, s-au impus ca deschizători de drumuri. Autoarea culegerii îşi asumă şi inevitabila subiectivitate care presupunem că a funcţionat şi în cazul celor care scriu despre numele alese şi va funcţiona şi în cazul celor care citesc şi au probabil propria lor grilă.

Câtiva dintre artiştii care figurează în acest volum sunt însă dincolo de orice comentarii în pixul şi inima celor mai mulţi dintre noi, şi-l menţionăm aici pe Radu Afrim, al cărui parcurs justifică cu asupra de măsură prezenţa într-o retrospectivă de acest fel. De altfel, interviul pe care i-l ia cu acest prilej Silvia Dumitrache, în care se confesează cu aceeaşi dezinhibare cu care a cucerit şi scena, este unul dintre cele mai atractive şi lămuritoare capitole din carte. „Cât pierdem şi cât câştigăm odată cu experienţa anilor se întreabă retoric Radu Afrim, cu cât eşti mai provocator la 30 de ani vorbind despre nişte tineri care se droghează în toaleta unui club decât la 50 când vorbeşti despre moarte ? Pe limba ta. Ce e mai şocant azi? Ce e mai disturbing? ....Setul de obsesii care deja încep să se vadă în ultimele mele spectacole: moartea (Dansul Dehli) şi singurătatea (Beţie, Casa cu suricate, Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine) nu este prea atractiv....

O bună recomandare pentru această selecţie o are şi Alexandra Badea prin propria-i operă înainte de a i-o face profesionist şi în cunoştinţă de cauză Mirella Patureau. Deşi trăieşte şi lucrează la Paris, regizoarea şi autoarea pomenită e destul de cunoscută în România, prin spectacolele aplaudate în festivaluri, unele realizate chiar aici. Asociată de autoarea articolului mişcării écriture de plateau, o tehnică prin care teatrul s-a îmbogăţit cu spectacole scrise la cald cu ajutorul echipei, din informaţii furnizate de net, email, Facebook, Alexandra Badea teoretizează interesant procedeul spunând: „Fotografia (momentului) este un pretext pentru a declanşa un cuvânt poetic interior. Aşadar, dincolo de creaţia colectivă veghează ochiul dramaturgului şi poetica asumată. Preocupată în aceeaşi măsură de trecut şi viitor autoarea unor spectacole ca Perfect compus, se raportează la istorie cu emoţie şi uneori clarviziune. În siajul aceloraşi preocupări se înscrie şi mult prea cunoscuta Gianina Cărbunariu  portretizată de Iulia Popovici.

Din aceeaşi generaţie care s-a afirmat convingător în preajma anului de cotitură 2000 Mihaela Mihailov, care a început în critica de teatru este azi un nume confirmat în domeniul scrisului dramatic. Autoare împreună cu Radu Apostol a unuia dintre cele mai interesante şi consecvente proiecte din teatrul contemporan, teatrul educaţional, cultivat de Centrul independent Replika), Mihailov reprezintă corespunzător zona teatrului social căruia i s-a dedicat cu succes.

Pentru a ilustra direcţia acelui teatru interesat de noile tehnologii  tot mai frecventat de tânăra regie au fost alese justificat două nume, regizorul Bobi Pricop şi scenograful Adrian Damian, prezentaţi în volum de Oana Stoica (un interviu bogat în informaţii autoreferenţiale şi comentarii extinse asupra fenomenului) şi respectiv Cristina Rusiecki (cu un eseu abstractizant cu titlu Golul dintre particule).

Vlaicu Golcea, reprezentantul cel mai impunător al muzicii de scenă, e prezentat de Daniela Sindilean printr-un interviu în care artistul teoretizează cu oarecare emfază (uneori discutabil) fenomenul.

Vlad Cristache, atât de prolificul şi impetuosul tânăr regizor afirmat în anii din  urmă îi mărturiseşte Silviei Dumitrache iubirea lui necondiţionată pentru teatru - „singurul loc unde mă simt confortabil şi în siguranţă, declară artistul. La adresa libertăţii, tema cărţii în fond, Vlad Cristache se exprimă cu aceleaşi naivităţi de copil mare: „Libertatea înseamnă să te eliberezi de presiunea succesului şi a capodoperei. Şi îl dă ca exemplu pe Alex Tocilescu, care a semnat cu Elisabeta Bam un spectacol suprarealist, şi Oblomov în registrul realismului magic şi un scheci ca O zi din viaţa lui Ceauşescu. Nu ştim dacă Vlad Cristache a inventat ceva în teatrul contemporan, dar şi fără mari noutăţi opera sa tinde spre confirmarea unui talent despre care nu trebuie să vorbim cu sfială.  E până la urmă esenţial dincolo de tendinţe, crez, program.

În volumul colectiv despre numele noi din teatru un loc îi e rezervat prin articolul Cristinei Modreanu, Adei Milea, autoare a unui gen de succes, spectacolul-concert, pe care stiluri muzicale agreate de tineri îl legitimează ca un bun vehicul pentru comentarea actualităţii din unghi satiric. Un interviu consistent cu actriţa Mihaela Drăgan, fondatoarea teatrului rom Giulipen aduce o bine meritată popularizare realizărilor din această direcţie despre care se vorbeşte într-adevăr prea puţin. (Turneul în România al spectacolului Roma Arme al Teatrului Maxim Gorki din Berlin în care joacă şi Mihaela Drăgan a deschis o breşă pe care prezenţa în această carte, o întregeşte cu importante informaţii).

Mai justificat sau nu, apar în carte şi alte nume, unele prea repede trecute în rândul confirmaţilor, altele prea în grabă judecate la capitolul inovaţie, sau pur şi simplu conjunctural, în conformitate cu tendinţe mondiale pentru care e bine, nu-i aşa, să raportăm şi noi faliţii noştri. Ce e de reţinut e că selecţionerul nu face rabat de la criteriul valoric. Fiindcă potrivit unei idei vehiculate de oameni de bine din branşă, devenită slogan teatrul nu poate fi, la urma urmei, decât bun sau rău. Valoros sau nu.