30 de ani de la „Au pus cătuşe florilor”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
au pus catuse florilor

Prin preocuparea actorului Mugur Arvunescu şi cu sprijinul secretariatului literar, la Teatrul Odeon a avut loc un eveniment aniversar important, dar şi încărcat de emoţii privind spectacolul „Au pus cătuşe florilor”, de la a cărui premieră s-au împlinit pe 29 noiembrie 30 ani.

Chiar în acea seară la distanţa de timp a avut loc şi întâlnirea care i-a reunit pe membrii distribuţiei (o parte) şi toţi cei care mai direct sau indirect au participat la realizarea spectacolului şi ulterior la reprezentarea lui. Rememorarea, cu episoadele ei uneori colorate sau pur şi simplu răutăcioase, contează în ochii cronicarului înainte de orice ca document. Mai întâi cartea, apoi punerea ei în scenă de autor care şi-a asumat rolul de moderator al întâlnirii lasă posterităţii amintirea unui spectacol cu rol bine stabilit de istoria recentă a teatrului şi nu numai.

În cartea subsemnatei De la cortina de fier la teatrul fără perdea, 2015, Editura Academiei, capitolul dedicat spectacolului Au pus cătuşe florilor poartă titlul Teatru pe viaţă şi pe moarte. Îl găsesc şi azi potrivit pentru că dincolo de cotitura pe care a reprezentat-o în modul de a fi a teatrului în materie de mijloace actoriceşti, scenice, de concept, această întâmplare care i-a adus în acelaşi spaţiu, neconvenţional, pe toţii doritorii, de la actori la spectatori era un fel de ritual de exorcizare, de eliberare de presiunea unei istorii sub dictatură reprezentată metaforic de cuşca din decor.

au pus catuse florilor

Era spre sfârşitul anului 1991 şi rănile revoluţiei încă sângerau. Oamenii se dezmeticeau greu din acel coşmar de care unii ar fi vrut să uite, iar teatrul îşi făcea cu greu drum printre ruinele fumegânde al existenţei lui anterioare. Ce le propunea regizorul Alexander Hausvater venit din Canada în România pe care o părăsise de la 8 ani, era un fel de terapie de grup prin defulare, prin ridicarea capacului de pe vasul sub presiune, o exteriorizare a acestei crize morale, psihologice, pe care revoluţia din decembrie o stârnise. Doar aşa înţelegem cum au acceptat, aruncându-se cu capul înainte, să se cheltuiască fizic şi emoţional la cote incandescente în demersul nebunesc propus de regizor care la autorul franco-hispanic, Fernando Arrabal avea cu totul alte premise istorice. Potriveala cu dictatura lui Franco la care face în piesă referire autorul, a fost cum s-a văzut un bun declanşator al energiilor, făcând să fie repede umpluta schema scenariului cu alte realităţi, încă vii în trăirile românilor. Încrâncenarea cu care actorii, întreaga trupă au pornit astfel să spună acea poveste aparent cu altă identitate, era mărturia că regizorul intuise dimensiunile gangrenei şi nevoia de a interveni cu bisturiul. Teatrul devenea astfel da, pe viaţă şi pe moarte, asemeni realităţii din care venea povestea. În plus, compensa acest adânc sentiment al suferinţei cu ispăşirea şi mântuirea prin vis, alternativă a speranţei, a împlinirilor pe care realitatea cel mai adesea nu le permite. Şi prin iubire, dezvoltând frumoase povesti de dragoste între personaje.(Aici meritul îi revine evident regizorului care echilibrează corect în spectacol cele două planuri, remodelând materialul literar iniţial. Concentrarea repetiţiilor pe durata unei singure luni de zile impusă de calendarul şederii regizorului în ţară a contribuit şi el paradoxal la reuşita spectacolului, amplificând tensiunea momentului creaţiei din care s-a născut frumuseţea şi inocenţa lui.

au pus catuse florilor

Am ascultat cu ocazia evenimentului la care ne referim evocările realizatorilor, de la actori Ionel Mihăilescu, Camelia Maxim, Adriana Trandafir, Florin Zamfirescu la regizorul Hausvater, le-am citit în cartea documentară realizată de Mugur Arvunescu pe ale altora : Dan Bădărău cu un titlu emblematic :Amar cord, ale lui Marius Stănescu, ale regretatei Oana Ştefănescu a cărei amintire a îndoliat seara, ale lui Carmen Tănase (absentând de neînţeles de la evocare) Angela Ioan, Mirela Dumitru, Oana Gălbenuşe, Constantin Cojocaru, Mircea Constantinescu, Laurenţiu Lazăr, Karl Beker, Bianca Zurovski,  precum şi mesajul Părintelui Valerian, pe atunci actorul Dragoş Pâslaru. Toate confirmă cele spuse mai sus. În plus mărturiile de creaţie al echipei, Constantin Ciubotaru (scenografie),Viorica Petrovici (costume), Mircea Kiraly (muzica) sunt valoroase documente în perspectiva ideii că spectacolul a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia teatrului care prinsese gustul libertăţii, oferind publicului mult aşteptatele spectacole înnoitoare în raport cu restricţiile la care fusese supus în dictatură. Alături de legendara Trilogia antică în regia lui Andrei Şerban de la TNB, de spectacolele lui Liviu Ciulei de la Teatrul Bulandra, de ale lui Vlad Mugur, ale tânărului Alexandru Darie, Au pus cătuşe florilor, marca fundamental schimbarea de paradigmă care s-a petrecut în teatrul românesc care părăsea strategia teatrului esopic în favoarea creaţiei teatrale adevărate generând un salt în exprimarea artistică specifică acestei arte. Revoluţia la care se referă cartea- document despre biografia acestui spectacol, alcătuită cu acribie de Mugur Arvunescu şi publicată de editura Oscar Print este da, una a limbajului, dar şi a gândirii cu privire la rostul teatrului ca revelator al conştiinţelor. Opera lui Hausvater de mai târziu a dovedit de altfel prin consecvenţă în viziune şi stil că doar acesta poate fi drumul unul artist angajat.

În ciuda unor reproşuri auzite şi în seara cu pricina la adresa criticii de teatru, cartea dovedeşte per contrario, prin inserarea din abundenţă a cronicilor şi mărturiilor acestora, că spectacolul Au pus cătuşe florilor a fost corect evaluat, chiar entuziast, cot la cot cu întreaga breaslă. E cu atât mai bine că istoria teatrului va avea prin cartea lui Mugur Arvunescu un argument în favoarea adevărului şi împotriva detractorilor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite