***

Ana se uită fix la golul de unde a fost cândva zidită. "Mi-e foame. Mi-este foarte, foarte, foame". Se uită în jur. Se îndreaptă către un coş de unde găseşte un măr. Muşcă din el cu poftă. Dar este de plastic. Mărul e de decor. Aruncă cu el. "Părea atât de real. Măcar este pe undeva nişte apă?"Se uită de jur împrejur şi vede o sticlă. Scrie pe ea apă sfinţită. Zice ca pentru sine, "Ce glumă bună..." O bea pe toată. Pe nerăsuflate. Se uită fix la cum e îmbrăcată. Este o femeie simplă, de la ţară. Frumoasă. Hainele ei sunt brodate, spun poveşti, nu sunt de aruncat, dimpotrivă, sunt unice. Haine trudite, ţesute şi cusute în casă. De alte femei.

Ana trage de un fir din cusătură. Îl ia în mână şi se duce cu el. Se plimbă prin tot spaţiul în care am găsit-o. Firul îi este partener de tango. "Hei, nu ştiam că poţi să dansezi" zice chicotind. Abundă bucuria pe faţa ei. Radiază. Se opreşte. "Iar mi-e sete". Se uită în jur sperând să găsească altceva de băut. Găseşte o sticlă de vin începută. Bea. "Un pic cam acru, dar merge".

Toate luminile din încăpere se sting. Pe corpul ei se suprapun imagini ale unui şantier în lucru, de la schiţe la schele la mortar, cărămizi şi oameni. Corpul ei este un şantier în lucru. 

"Zic asta celor care nu ştiu despre mine. În ziua aia făcusem plăcinte de tot felul, cu carne, cu mărar şi ciuperci, cu mere şi scoţişoară. Eram foarte fericită. M-am dus să îi aduc mâncarea. Era nervos. Agitat. I-am zis blând, 'Ce este?' şi el a zis, 'Lasă ce ai adus şi pleacă'. 'Nu ai măcar un minut liber? Nu te văd toată ziua. Vreau să îţi vorbesc'. 'Femeie, nu înţelegi că am probleme?' 'Ce probleme? Pot să te ajut?' 'Îţi mai zic o dată: lasă merindele şi du-te'. Am vrut să plec. Nu era prima dată când îmi trântea uşa în nas nervos. Desigur, acum nu era nicio uşă în faţa noastră. Dar nu ştiu cum se face, uşile astea apar şi dispar cum şi când vor ele. Uşile astea nu ţin cu noi. Ne arată spatele. Însă ceva mă ţinea în loc. Am observat cum podeaua avea mici crăpături şi dând să plec un picior îmi intră în crăpătură şi se adânceşte. 'Au, ajută-mă!' 'Ţi-am zis să pleci. Uite ce ai făcut?' Nu făcusem nimic. Chiar dădeam să plec. Spun asta de parcă aş fi la Poliţie să relatez un jaf, un abuz, un ... ce mai contează până la urmă?! Femeile ştiu că numai singure se pot apăra. Îmi scot piciorul cu greu din crăpătură. Când reuşesc să îl forţez să iasă, văd ceva ca un fel de puhoi de apă în jos, dar tac. Mi-e frică să zic ceva că iar ar urla la mine. 'Când vii acasă? Vreau să vorbim'. Nu îmi răspunde. Uşa se închide, da, da, cea imaginară, îmi întoarce spatele. 'Îţi las mâncarea aici'. Îmi dau seama că vorbesc la pereţi, nişte lacrimi încearcă să iasă afară din mine şi eu le aştept. Poate aşa simt că nu sunt singură. Dau să cobor de pe schele şi atunci nişte zidari vin şi mă iau. El stă cu spatele la mine. 'Şefu', suntem gata. Facem cum am vorbit, da?' Îl văd că dă din cap. Nu înţeleg nimic. 'Pot să mă dau şi singură jos. Am mai fost pe aici de multe ori'. Ei nu zic nimic. 'Manole, zi-le să mă lase în pace că mă descurc. Ştiu drumul înapoi către casă'. Manole e mut. Zidarii mă iau, mă duc într-un loc pe care nu îl ştiam până atunci. Manole îi urmează. Mă leagă la ochi. Zic că e un joc. Pentru o clipă mă prind. Mă gândesc că vor să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Cu Manole mă jucasem de atâtea ori când eram copii. Nu văd nimic. Dar aud un sunet monoton. Nu îl pot identifica. Trece un timp. 'Nu îmi place jocul ăsta. Daţi-mi drumul'. Nimeni nu mă aude. Disperată, strig, 'DAŢI-MI DRUMUL'! Şi nimic. Încerc să îmi scot singură basmaua de pe faţă şi îmi dau seama că nu pot. Cum mă mişc, cum încerc să mă mişc, dau cu coatele de ceva tare. Îmi apropii nasul şi îmi dau seama că e un zid. În orice direcţie m-aş orienta totul e un zid. 'MANOLE, MANOLE, MANOLE!' Nu îmi răspunde nimeni deşi le simt bărbaţilor respiraţia lângă mine. 'MANOLE, DĂ-MI DRUMUL, AM UN COPIL ÎN MINE'. Aud un oftat. După oftat, nimic. O tăcere ca de mormânt. Tot ce zic de aici încolo devine din ce în ce mai sufocant. Simt cum totul se deşiră şi cade de pe mine. Hainele cad de pe mine. Cuvintele cad de pe mine. Corpul meu cade de pe mine." 

Mai am un singur dor [...] Şi nime-n urma mea/Nu-mi plângă la creştet. [...] Va geme de patemi/Al mării aspru cânt/Ci eu voi fi pământ/În singurătate-mi.

Vedem în jur o mănăstire. Ana ţine firul în mână şi se uită atent la el. "Trebuie să ne ţesem altă poveste, femei, ştiţi asta. În ziua aia, când am murit, Manole nu mi-a zis ce face, ce planuri are. Le-am aflat apoi dintr-o baladă incompletă. Şi nici atunci Manole nu şi-a cerut iertare. Cine era el să mă sacrifice? Nu îi aparţineam. De ce ne naştem dacă alţii ne fură viaţa? Nu, nu vreau un răspuns. Vreau să distrug mănăstirea, iau corpul meu, îi dau să mănânce şi să bea şi apoi, când m-am săturat, rescriu balada. Dacă istoria este scrisă de cei victorioşi, eu sunt o dovadă. Eu sunt un adevăr".

***

"A fost odată... nu, povestea asta nu s-a terminat niciodată bine. Este de fapt foarte limpede: Nu clădi cu ce nu îţi aparţine. Se va nărui. Încă mi-e foame. Sunt hămesită". 

Ana pleacă. Se aude un zgomot care devine din ce în ce mai asurzitor. După care un nor de praf. Mănăstirea s-a năruit. O zărim pe Ana care ţine un ciocan în mână fluturându-l fără niciun efort. Iese din scenă dansând.