Virtuţile patriarhale (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Retras sub clopotul de sticlă al lumii sale, inaccesibil, înconjurat de executanţi docili şi de consilieri fără profil, duşmănind pe critici şi promovând doar pe lăudători, convins de genialitatea lui, infailibil în decizii şi istoric în gesturi, îndrăgostit iremediabil de propria figură şi patronând publicaţii pline cu imaginile sale – un asemenea păstor este ultimul lucru de care ar avea nevoie Biserica noastră.

(continuare)

Retras sub clopotul de sticlă al lumii sale, inaccesibil, înconjurat de executanţi docili şi de consilieri fără profil, duşmănind pe critici şi promovând doar pe lăudători, convins de genialitatea lui, infailibil în decizii şi istoric în gesturi, îndrăgostit iremediabil de propria figură şi patronând publicaţii pline cu imaginile sale, adică îngăduind activ dezvoltarea cultului personalităţii şi a întregului cortegiu absurd, nu de puţine ori hilar, al retoricii exclusiv şi apăsat admirative – un asemenea păstor este ultimul lucru de care ar avea nevoie Biserica noastră.

Un astfel de Patriarh ar fi păgubos nu doar pentru clima interioară, dar mai ales pentru credibilitatea în societate a Bisericii, ar cauţiona mărturia ei în lume şi atragerea la Adevărul lui Hristos a celor care, rezervaţi şi neîncrezători, stau încă departe. Unul dintre primele rezultate ale unei noi culturi a dialogului ar trebui să fie o altă atitudine a Patriarhului faţă de puterea profană. Un cap de Biserică aflat în comunicare şi comuniune cu proprii colegi episcopi şi cu credincioşii, mireni şi monahi, nu va mai absolutiza dialogul cu politicienii şi sponsorii.

Adică va înţelege că societatea este formată şi din oameni fără putere şi fără bani, dar care, la un loc, sunt adevărata putere şi avuţia nepieritoare a Bisericii. Această conştiinţă pastorală ne-ar putea ajuta să depăşim reflexele, îndelung exersate, de supuşenie miloagă faţă de toate formele de putere din afara corpului eclezial. Abia atunci, înzestraţi cu demnitatea de existenţa căreia aproape că am uitat, vom putea să umplem cu miez principii precum cel al subsidiarităţii sau al parteneriatului dintre stat şi cultele religioase.

Evident, libertatea este dificilă fără resurse materiale proprii. Acest lucru nu vrea să însemne însă că viitorul Patriarh trebuie să fie manager, ci să aibă discernământul de a găsi pe cineva potrivit. Ipostaza managerială a ierarhilor este una dintre marile anti-virtuţi cu care ne-a procopsit modernitatea. Rolul părintesc fiind aproape anulat, episcopul ajunge un fel de director de companie, febril strîngător de fonduri, posesor hirotonit al ştampilei, colecţionar de facturi fiscale, vehicol suprem al contractelor de sponsorizare şi sursă inepuizabilă de semnături promiţătoare.

O ultimă virtute patriarhală ar rezida în capacitatea punerii de acord a dimensiunii naţionale şi confesionale cu cea inter-naţională şi inter-confesională. Patriarhul se va afla în dificila poziţie de a tempera excesele unei replieri identitare după ureche, gen „Ortodoxie sau moarte!“, şi de a opera o deschidere matură şi critică faţă de spectrul confesional şi religios al lumii noastre pluraliste şi relativiste. Va trebui să fie pe cât de ortodox pe atât de tolerant, pe cât de intransigent dogmatic pe atât de îngăduitor uman. Să se facă, vorba Apostolului, tuturor toate.

Pe scurt, chemat să fie om al unităţii, al comunicării nemijlocite, al libertăţii profetice şi al întâlnirii fără prejudecăţi, noul Patriarh al Bisericii noastre va avea o slujire deloc uşoară, plină de capcanele întinse de propriile slăbiciuni şi ale celor din jur, motiv în plus de a înălţa rugăciuni către Dumnezeu nu doar înaintea alegerii acestuia, cât mai ales după aceea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite