Vinerea Mare – Săptămâna Pătimirilor – 2020. În vreme de „pandemie sufletească”: Să ne spălăm pe mâini, dar nu ca Pilat!

Vinerea Mare – Săptămâna Pătimirilor – 2020. În vreme de „pandemie sufletească”: Să ne spălăm pe mâini, dar nu ca Pilat!

„Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă, şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.” (Matei 27,24)

Pentru foarte mulţi dintre noi, uneori, sângele nevinovatului nu pătează atât de mult, încât să nu mai poată fi spălat. Astfel că, evitarea asumării răspunderii printr-o spălare ritualică a mâinilor se dovedeşte a fi un mijloc de aparentă liniştire trupească. Dar sufletul nu se va linişti. Mâinile sufleteşti spălate vor înroşi apa cu sângele celui nevinovat.

Rămânem direct răspunzători pentru faptele noastre, pentru că nimeni nu poate despărţi persoana de faptele sale, fie ele bune sau rele.

Astfel, vremurile tulburi de astăzi îi fac pe unii să vadă credinţa prin ochii raţiunii, în locul raţiunii prin prisma credinţei. Prin această subordonare a credinţei în ochii raţiunii apare raţionalizarea sau relativizarea sacrului. 

Fuga de responsabilitate transformă pe creştini în persoane neînţelese care vor să părăsească sau să evite lumea. Or, responsabilitatea adevărată înseamnă asumarea realităţii cu tot ceea ce ea împlică şi încercarea de a o schimba. Existenţa unui virus periculos trebuie tratată cu responsabilitate şi cu dorinţa de vindecare, nu prin contestaţii infinite care mai mult te izolează decât te apropie de semenii în suferinţă.

Creştinul autentic trebuie să lupte cu armele lui. Armele lui sunt crucea şi iubirea, care se implică una pe cealaltă. Şi nici una dintre ele nu înseamnă resemnare, ci asumare conştientă a suferinţei şi încercarea de vindecare prin credinţa care implică până la un punct şi raţiunea.

Poetul german Friedrich Hölderlin compară crearea omului de către Dumnezeu cu retragerea mării pentru a lăsa pământul  să se ivească: „Dumnezeu se „retrage”(nu în sens deist) din respect pentru măreţia omului, care nu e nici sclavul, nici lucrul Său, ci persoană capabilă să accepte şi să refuze, deci să producă răul”.  

Toate neplăcerile şi durerile din lume, inclusiv această pandemie, sunt consecinţe ale libertăţii noastre conştient denaturate. Omul trebuie să lupte cu propriile lui „realizări contagioase”.

Frica, această constantă a vieţii omeneşti, este cea care îl distanţează pe om de Dumnezeu. Dacă ar fi o frică de Dumnezeu, l-ar apropia, dar fiind frica de propriile lui realizări imorale, omul se înstrăinează. Evitarea răspunderii este înstrăinare de Dumnezeu şi de semeni.

Aşa a procedat Adam. A evitat să-şi asume răspunderea pentru infectarea cu virusul atât de râvnit al cunoaşterii binele şi răului. Şi a intervenit imediat sufocarea de propria răspundere neputincioasă. N-a mai putut să respire aerul paradisului. Şi-a pierdut mirosul, dar şi vederea. Asemenea lui Pilat care-a fost orb în cea mai importantă zi din viaţa sa.

Şi noi suntem orbiţi de patimi, de energia falsă pe care-o risipim înarmându-L pe Dumnezeu şi transformându-L în luptător împotriva răului produs de noi, având calitatea de simpli spectatori.

În vinerea aceea scumpă, Hristos Şi-a dat viaţa pentru lume, ca astfel să rămână în lume viaţa Sa. Iar stindardul vieţii Sale este crucea, adică iubirea. Ne cere nouă, celor de astăzi, fidelitatea noastră faţă de învăţătura Sa. Şi, din păcate, mulţi îşi declară fidelitatea faţă de Hristos, dar fără Biserică. Oare poţi să fii fidel unui Cap fără trup?!

În aceste zile în care tăcerea trupului tainic este inspirată de tăcerea Capului său, trebuie să medităm profund la condiţia umană şi la faptul că, în momentul pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl Său a tăcut! E vorba de suferinţa absolută a tăcerii Tatălui. Puţini s-au mai gândit la suferinţa Tatălui în faţa suferinţei şi a morţii Fiului Său sau la suferinţa Tatălui în faţa suferinţelor noastre. Să fie pentru noi zilele acestea zilele tăcerii împreună-împărtăşirii cu sfinţenia! Dumnezeu ştie că tăcerea este condiţia esenţială a creşterii, că adevăratele împliniri au loc în tăcere.

Într-o lume în care toate şcolile te învată cum să devii lider, noi spunem că datoria omului este să-şi facă datoria acolo unde se află şi să fie slujitor cinstit, nu să devină lider. Necesar este un singur „lider” – Dumnezeu. Strigătul Său va răsuna peste secole, transmis de către îngeri până în cele patru colţuri ale lumii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Din iubire pentru om!, spune magistral teologul Paul Evdokimov, responsabilitatea iubirii fiind dusă până la capăt.

Să nu imităm prin viaţa noastră pe Caiafa, Pilat sau Irod Antipa care au dovedit o fugă laşă de răspundere, conştientizând în sinea lor nevinovăţia Nevinovatului, dar totuşi producând în deplină cunoştinţă de cauză cea mai mare eroare judiciară din istoria omenirii. Dacă ar mai conta justiţia în această situaţie...   

Aşa cum a îngropat Dumnezeu toate molimele care s-au perindat prin această lume, la fel o va îngropa şi pe aceasta. Important este ce vom înţelege noi când vom reînvia la viaţa normală a societăţii. Vom fi oare orbiţi de deznădejde, de depresie, de sărăcie? Vor fi descurajarea şi frica cele care ne vor afecta ochii inimii? Vom crede că suntem orbi pentru că nu-L vedem pe Hristos prin prezenţa Sa directă în viaţa noastră? Orbiţi de lipsa de trăire a Tainei Sfintei Învieri?

Să sperăm că, deşi în fiecare zi a vieţii noastre Îl răstignim şi Îl îngropăm pe Hristos prin orbirea noastră sufletească, Dumnezeu ne va ierta.

Căci „orbii” îşi dau seama mai puţin ca ceilalţi de ceea ce fac!

Arhiepiscop Ioachim

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: