VIDEO Rabinul şef al României: „Cultele au nevoie de finanţare de la stat. Altfel, liderii religioşi sunt puşi în poziţie de cerşetori“

PORTRET Cine este şi cum gândeşte liderul spiritual al cultului mozaic din România? Rafael Shaffer (59 de ani) s-a născut la Arad, a emigrat cu familia în Israel la începutul anilor ’70, a lucrat ca informatician şi s-a întors în România în 2011 pentru a „presta servicii religioase“ – după cum spune el – în folosul comunităţii evreieşti din România.

Pe rabinul Rafael Shaffer l-am întâlnit la Alba Iulia, la o dezbatere despre religie şi migraţie în Europa, organizată în cadrul festivalului cultural Dilema Veche. Personaj puţin cunoscut în viaţa publică românească, rabinul a captat atenţia publicului prezent la eveniment, pentru că ideile sale au fost tranşante. După dezbatere l-am întrebat mai multe.

CINE ESTE RAFAEL SHAFFER?

S-a născut la Arad, în 1957. Îşi aminteşte că în camera copilăriei sale a stat mulţi ani valiza pregătită pentru plecarea în Israel. Erau anii în care evreii plecau din ţară cu consimţământul statului român, contra unor sume de bani. Părinţii săi s-au înscris pe listele de emigrare în 1950, dar au obţinut aprobarea de la autorităţile comuniste din România abia în 1972.

Când a părăsit România, Rafael Shaffer avea 15 ani şi jumătate şi absolvise opt clase, la liceul Ion Slavici din Arad. Din comunismul românesc a rămas cu o singură amintire puternică: „22 august 1968. Eram pe tren, de la Tulcea la Constanţa, la ora opt dimineaţa. Am auzit despre invazia sovietică în Praga. Conştiinţa mea politică începuse să mijească. Nu prea înţelegeam ce se întâmplă la Paris, la Praga înţelegeam mult mai bine. M-am simţit umilit. Am simţit că vreau şi eu, copilul de 11 ani, să fac ceva. Ştiam că sunt prea mic pentru a face ceva, dar imboldul a rămas acolo“.

Ajuns în Israel, adolescentul Rafael a învăţat că lumea, chiar şi în cele mai mărunte probleme, e foarte complicată: „În România era clar ce e bine şi ce nu e bine. Într-o lume democratică, orientarea e mult mai dificilă şi mi-a luat timp să mă orientez. Am rămas fără certitudini, am rămas fără duşman. Duşmanul e cea mai bună motivare“.

PIONIER ÎN INFORMATICĂ

În Israel a terminat liceul, a fost înrolat în armată, iar după aceea a început studii de informatică şi a lucrat ca informatician. „Era o muncă grea, fără acces la calculator. Trebuia să fii nebun ca să te apuci atunci de aşa ceva. Lucram cu cartele perforate. Rulai programul şi primeai răspuns după trei-cinci ore. Trebuia să lucrezi noaptea ca să primeşti răspunsul. Aşa am pierdut multe nopţi. Un lucru mi-a rămas din acea perioadă: grija faţă de fiecare literă. Dacă greşeşti o literă în informatică, n-ai făcut nimic. Acum, ca rabin, scriu destul de mult. Dar scriu foarte structurat şi sunt atent la fiecare cuvânt, la fiecare literă.“

La vârsta de 28 de ani, a luat o hotărâre majoră pentru viaţa sa: a abandonat studiile de informatică şi a mers la Yeshiva (seminar evreiesc în care se studiază Tora şi Talmudul). A părăsit şi serviciul pe care îl avea. Şi-a luat un concediu fără plată de trei luni şi nu s-a mai întors. Când şi-a depus demisia, colegii de birou s-au uitat la el ca la un om care şi-a pierdut minţile. Era îmbrăcat în noua lui ţinută. „Secretara m-a întrebat dacă am înnebunit, eu i-am spus «da» şi m-au lăsat în pace. În copilărie şi adolescenţă, religia a fost departe de a fi partea centrală a vieţii mele. Schimbarea de la vârsta de 28 de ani nu a fost o trecere bruscă sau traumatizantă de la viaţa laică la cea religioasă. A fost un proces cumpătat şi chibzuit.“

A studiat textele sacre mulţi ani, până când, în 2011, a auzit că este un loc vacant în România pentru postul de rabin-şef. „Am simţit că a venit timpul, deşi niciodată nu am vorbit în public, niciodată nu am căutat să mă afirm, întotdeauna am căutat să mă ascund.“ Rafael Shaffer s-a întors în România după aproape 40 de ani în care a stat departe de ţara natală. „Am găsit România schimbată în bine. Când am plecat, oamenilor le era frică să vorbească. Acum oamenii sunt demni. Încă nu pe deplin, dar determinaţi să meargă pe această cale.“

Despre umbrele trecutului: „Trebuie să treacă sute de ani ca să se şteargă reminiscenţele“

„Weekend Adevărul“: Ce dă înapoi cultul mozaic societăţii româneşti?
Rafael Shaffer: Nu aş vrea să mă refer numai la noi, ci în general. Cultele dau societăţii un model de confruntare cu iraţionalul. Abordarea cât mai raţională a iraţionalului defineşte întregul nostru mod de gândire. Care se reflectă până la urmă în viaţa politică, economică… în toate. Aici e rădăcina. Dacă abordarea problemelor care ţin de iraţional este una sănătoasă, asta este baza unei societăţi sănătoase. Dacă se ajunge la o atitudine fatalistă, asta trage după sine întreaga societate.

Aţi simţit că sunteţi privit diferit în România? Există reminiscenţe ale trecutului antisemit?
Vor fi întotdeauna, dar la suprafaţă nu se văd. Ele sunt acoperite de multe straturi de cultură. Ce mocneşte în inimile oamenilor nu ştiu. Trebuie să treacă sute de ani ca să se şteargă. Inconştientul nostru este mult mai puternic decât credem. Lucruri pe care le credem uitate sunt cu noi, dar un strat puternic de cultură le acoperă.

Vocea cultului mozaic în spaţiul public nu este prea puternică. Nu aveţi luări de poziţe când se întâmplă evenimente sau când sunt dezbateri religioase. Mă gândesc la dezbateri precum cea despre modificarea Constituţiei pentru căsătoriile gay. E un exemplu…
Influenţa noastră fiind în cadrul unei comunităţi restrânse, facem luările de poziţie în cadrul comunităţii. Iar în cadrul comunităţii nici măcar nu e nevoie, pentru că aceste valori sunt foarte cunoscute şi acceptate. Ce am de spus comunic în cadrul comunităţii, niciodată nu m-am gândit la această variantă de a da comunicate publice.

Ce părere aveţi despre finanţarea construirii de lăcaşuri de cult din bani publici? Se vorbeşte mult de câţiva ani despre proiectul Catedralei Mântuirii Neamului.
E nevoie. Aşa cum trebuie finanţate şcolile din bani publici, spitalele… aşa avem nevoie şi de lăcaşuri de cult. S-a făcut o manipulare care nu mi-a plăcut: s-a numărat câte spitale sunt şi s-a pus în paralel cu câte biserici sunt. E ca şi cum într-o fermă ai număra câţi boi şi câţi porumbei există. Investiţia într-o biserică e la cu totul alt nivel decât investiţia într-un spital. Comparaţia mai corectă ar fi: câte biserici şi câte dispensare sunt. A compara bisericile cu spitalele nu este o chestiune statistic cinstită. Eu cred că e nevoie şi de donaţii în construirea de biserici. Dar nu e sănătoasă situaţia în care preotul, rabinul sau imamul trebuie să fie cel care depinde de congregaţie pentru a aduna bani. Pentru că creează o dependenţă mult prea mare faţă de congregaţie. Nu e bine ca duhovnicul să fie robul financiar al comunităţii. Pentru a-şi putea impune mesajul, liderul unei comunităţi religioase are nevoie de finanţare. Altfel, e pus în poziţie de cerşetor. Nu e sănătos.

Cum le-aţi răspunde celor care spun că nu îi interesează religia şi nu vor ca banii lor să meargă înspre construcţia de biserici?
Le-aş răspunde cu o idee din filmul „Grădina lui Finzi Contini“: locul în care nu te duci – fie că e biserică, fie că e sinagogă – are şi el o oarecare relevanţă pentru tine. Astăzi, când îţi merge bine, sau când îţi clocoteşte sângele, nu treci pe acolo. La bătrâneţe, sau la necaz, însă, poate că mulţi vor ajunge acolo. Ai nevoie de acest refugiu. Nu fiecare cheltuială publică o poţi justifica faţă de fiecare. Eu n-am beneficiat niciodată de sport, n-am fost niciodată pe stadion. Dar nu pot să spun „pe mine să nu mă implicaţi în sport“. Mulţi membri ai naţiunii au nevoie de biserici, mulţi au nevoie de terenuri de sport, chiar dacă ţie personal nu-ţi foloseşte.

Dumneavoastră aveţi suficiente lăcaşuri de cult?
Nu. Dar acum avem un caz al unei comunităţi care încearcă să-şi clădească un lăcaş de cult. Din fonduri proprii. Încercăm să adunăm. Nu mă preocupă subiectul fondurilor. Avem în comunitate suficienţi oameni care cunosc subiectul banilor şi prea puţini oameni care le cunosc pe cele duhovniceşti. Să-şi bată alţii capul cu asta.

Am văzut că aveţi un cont de Facebook. Cum vedeţi lumea şi generaţia tânără prin această fereastră?
Facebook-ul e o piaţă. Găseşti multă marfă proastă şi puţină marfă bună. Dar aşa a fost întotdeauna. Nu cred că azi e mai rău decât a fost altădată şi nu mă îngrijorează generaţia tânără din prezent. Toate generaţiile tinere au avut problemele lor specifice. Au trecut de ele.