Viaţa şi moartea lui Ioan Gyuri Pascu

„Dacă eşti pe moarte, o să afli sigur din vreun canal de televiziune: te va căuta negreşit să facă un interviu cu tine.” Am decantat acest aforism după o lungă experienţă în a vedea prin televiziuni personalităţi care au murit puţin timp după aceea.

Ioan Gyuri Pascu a murit fără „a anunţa” mass-media care acum îşi ia revanşa. Viaţa amoroasă a artistului, conflictele lui cu Toni Grecu, „dramele” din viaţa lui — toate sunt scrise şi rescrise, de parcă asta ar fi interesant în legătură cu el, de parcă n-ar mai exista pic de decenţă în relaţia dintre om şi ceilalţi, dintre cel decedat şi cei rămaşi încă un timp aici. În mocirla fojgăitoare de prost-gust se pierde complet faptul că omul acesta a avut talent şi a avut umor. Şi nu umorul ăsta de doi bani care apare de prea multe ori, de parcă ar exista tentativă de umor şi de spiritualitate sau de parcă trivialitatea ar înlocui umorul, ci un umor adevărat, credibil, tăios şi lucid, aşa cum umorul ar trebui să fie mereu.

Îmi amintesc cînd am văzut prima dată Divertis, nu mult după revoluţie. Sigur, vremurile altor speranţe erau vremurile de atunci, încă înainte de vremea plagiatelor tîmpe şi a popilor politruci, a filozofilor bardizaţi şi a nopţii generalilor, dar Divertis era un grup ce aducea aer proaspăt cu parodia Twin Peaks cu „Hajmási Péter, Hajmási Pál” şi alte atîtea.

Dragi jurnalişti bocitori! Decît să vă băgaţi nasul în toate ungherele intime din viaţa unui om care a trăit, ca să vezi, ca un om, ar fi mult mai bine să adunaţi scenetele lui Gyuri Pascu, să faceţi interviuri adevărate cu cei care l-au cunoscut şi/sau l-au iubit, să încercaţi o analiză a operei sale. Dacă nu sunteţi în stare, chiar ar fi cazul să mai tăceţi odată.