Nu ştiu câţi oameni ştiu că dictonul de mai sus are un fundament biblic. Dar n-ar strica să afle. După Hristos, orice greşeală sau păcat ne transformă în „uscătură“. Ba chiar Hristos afirmă, la un moment dat, că El,  Cel Sfânt, este lemnul verde, iar cei lipsiţi de virtuţi sunt lemnul uscat. Astfel,  însăşi Scriptura confirmă dictonul preluat din natură.

  Fără îndoială deci, uscăturile există în Biserică. Fie că sunt din rândul mirenilor sau clericilor, ele se comportă ca şi în natură: cu cât sunt mai uscate, cu atât trosnesc mai tare şi ard mai repede. Teama de a ajunge în această stare a fost un bun instrument de pocăinţă şi desăvârşire pentru sfinţi, care ziceau: uscătura sunt eu, lemnul verde îl ştie numai Dumnezeu.

Această atitudine este şi baza unei relaţionări corecte la uscăturile existente. De regulă, atunci când se întâmplă să îţi iasă în cale o uscătură, există tentaţia de a o dispreţui şi a o condamna la punere pe focul osândirii. Numai că, creştineşte vorbind, ar trebui să luăm în calcul trei chestiuni.

Prima face referire la uscăturile din ograda proprie. Pilda cu paiul şi bârna este suficient de puternică pentru a ne păstra echilibrul şi raţiunea.

A doua ţine de posibilitatea pocăinţei, a transformării uscăturii în lemn verde. Încă din Vechiul Testament avem o imagine puternică legată de aceasta: toiagul lui Aaron care a înverzit. Iar Hristos foloseşte o imagine şi mai puternică: pietrele care se transformă în fii ai lui Avraam, fii ai credinţei. Dar asta depinde numai şi numai de voinţa lemnului uscat.

A treia ţine de teologia pedepsei în Biserică. Orice pedeapsă bisericească are în vedere două ţinte: constatarea (cu durere) a unei deviaţii spirituale de la calea cea dreaptă şi izolarea acesteia, pentru a nu prolifera. Paradoxal, spre deosebire de natură,  în Biserică uscăturile tind să prolifereze, să prindă lăstari la fel de uscaţi.

De aceea,  din toate cele spuse până aici, înţelegem că pădurarii au o responsabilitate foarte mare. Mai ales atunci când, în vreme de ispită, uscăturile tind să se înmulţească, atât de tare, încât pot pune în pericol întreaga pădure. Aţi văzut, probabil, destule relatări prin presă, cu păduri arzând din pricina uscăturilor.

Aşa că, meditând la Hristos, care spune dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?, mă întreb şi eu:

Dacă lemnul uscat se crede verde,  unde se ajunge? Sau dacă pădurarul se va usca, ce se va întâmpla cu pădurea?