Prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu  la instalarea noului Papă Francisc a fost un gest de curtoazie al Ortodoxiei faţă de Catolicism, unic de la Marea Schismă din 1054. Patriarhul a declarat că unitatea bisericilor creştine este primordială şi posibilă, deşi a adăugat că nu crede că se va înfăptui în vremea sa. Asta după ce, anterior, unii teologi ortodocşi au emis, tot din curtoazie, teoria că cele două Biserici sunt doi plămâni prin care creştinismul respiră. La rândul său, Papa, în omilia rostită ieri noapte, a recomandat catolicilor să nu se teamă de înnoire. Anterior,   susţinuse că Biserica Catolică are nevoie de o înnoire, el însuşi surprinzând întreg mapamondul cu unele gesturi neobişnuite pentru tradiţia catolică.

Dar, deşi lucrurile par să fie îmbucurătoare, unirea celor două Biserici nu este un lucru uşor. Ea presupune, înainte de toate, o înţelegere serioasă şi sinceră a motivelor care au dus la Marea Schismă, dublată de o dorinţă nefăţarnică de a le îndepărta. Spun aceasta deoarece este evident, pentru oricine a studiat cât de cât istoria creştinismului, că unul din motive este prezent în continuare şi greu de înlăturat: cezaro-papismul. Adică pretenţia conducătorilor bisericeşti de a fi şi conducători lumeşti.

Originile despărţirii Bisericilor se regăsesc mult înainte de Marea Schismă, undeva în diferenţele de viziune asupra lumii şi religiei, apărute între Răsărit şi Apus. Acestea încep odată cu fondarea Bizanţului, prin întemeierea Constantinopolului ca noua Romă creştină, o serioasă palmă istorică dată corupţiei vechii Rome păgâne. Aşa că, în vreme ce Apusul încă mai prigonea pe creştini, Răsăritul îl declara legitimi. Apoi Răsăritul a inventat conlucrarea între Stat şi Biserică, în înteresul omului simplu. E drept că uneori conlucrarea se apropia periculos şi imoral de mult de contopire, dar niciodată nu s-a ajuns la oficializarea contopirii ca în Apus, unde Biserica a devenit şi Stat.

Prin urmare, Marea Schismă nu a fost decât un fel de concluzie brutală, dar oarecum firească, a diferendelor Răsăritului şi Apusului asupra relaţiei dintre Biserică şi Stat, cât şi asupra modului de fiinţare al Bisericii. După Schismă, prin diverse inovaţii în Apus, evident că aceste diferende s-au accentuat iar prăpastia s-a adâncit, deşi istoria consemnează încercări de dialog (sau chiar de unire). Încercările Reformei de a mai redresa Biserica Apusului s-au soldat, din nefericire, cu apariţia Protestantismului, nimic altceva decât alte câteva sfâşieri ale cămăşii lui Hristos, multiplicate periculos de mult în aripa Neoprotestantismului. În plus, la noi, încercările de unire de pe la 1700 n-au reuşit decât o sfâşiere suplimentară, apariţia Greco-Catolicismului.

În realitate, viteza de realizare a idealului de unitate creştină este direct proporţională cu rapiditatea cu care fiecare confesiune va face cale întoarsă către locul de unde s-a rupt. Din nefericire, Hristos se uită astăzi cu tristeţe spre noi, cei care unii îl socotim Înviat, iar alţii aşteptăm să Învieze. Mai mult, El plânge probabil văzând  jenantul spectacol al declaraţiilor şi dialogurilor teologice care, pe de o parte, arată că se doreşte ceva, dar pe de alta nu se obţine nimic.

Această lipsă de concretizare stârneşte pierderea orizontului de aşteptare în caracterele mai practice şi teama de uniri forţate în caracterele rămase în trecut. Avem de-a face cu o situaţie cel puţin stranie în raport cu Hristos: Schismele şi eventuala refacere a unităţii sunt abordate într-o cheie extraterestră, ca şi cum ar fi opera unor autori străini de creştinism. Schismele şi unitatea creştină nu au picat/nu vor pica din cer sau de la străini.  Ele nu pot fi decît opera noastră, a creştinilor înstrăinaţi unii de alţii.

Mai grav,  înstrăinarea se accentuează şi faţă de Hristos. Uitându-ne mai bine la noi, vom  înţelege că mândria, dorinţa de putere, comoditatea  şi grăirea în deşert ne-au adus în situaţia actuală. Şi ele continuă să ne transforme în nişte extratereştrii faţă de noi înşine, faţă de cei din jur, în ultimă înstanţă faţă de Dumnezeu, prin dezumanizarea accelerată din fiecare zi ce trece peste noi.

Soluţia nu poate fi decât smerenia curăţitoare, recunoaşterea greşelilor, asumarea curajoasă a responsabilităţilor şi aplicarea rapidă, crescândă şi fără sincope a iertării şi a dragostei hristice, spre sfinţirea noastră şi a celor din jur. Doar aceste vor astupa prăpastia dezbinării dintre cele două lumi (sau chiar trei, de vom socoti şi restul mapamondului creştin), şi atingerea idealului: unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh.

Până la urmă, dacă ne gândim bine, Ortodoxia este Catolică, Catolicismul a fost cândva Ortodox, iar Protestantismului nu i-ar strica o Reformă.

Hristos a Înviat !

PS. Textul următor va analiza cea mai mare tragedie a umanităţii, ruperea minţii de inimă.