Da, e adevărat. Am fost în campanie electorală. Pentru Referendumul privind modificarea Constituţiei în privinţa căsătoriei. Locul? Facebook. Timp de câteva săptămâni, am postat mesaje privind Referendumul. Şi am câştigat. Experienţă.

În general, procesele electorale împart lumea în tabere. Cu cât e mai sensibil subiectul, cu atât mai aprinse sunt spiritele. Dar Referendumul a fost ceva de paroxism. Cuvintele deveneau arme. De atac sau de apărare, nu conta, ele deveneau uşor combustibilul unui război.

Uitându-mă la efectul unor postări, am dat dreptate celui ce a spus: „Fiindcă noi în multe greşim. Dacă e cineva care să nu greşească-n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg... Uitaţi-vă şi la corăbii: cât sunt ele de mari şi mânate de vânturi puternice, purtate sunt de o cârmă foarte mică oriîncotro le îndreaptă vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată: puţin foc, şi câtă pădure aprinde!“ (Iacov 3, 2-5)

Prin urmare, declar public că am câştigat experienţă. Am realizat că una din ispitele mari ale democraţiei este dezbinarea (de aici peiorativul demonocraţie). Subiectele politice, mai cu seamă cele ce au substrat moral, devin foarte uşor motiv de război între membrii familiei, rude, prieteni, amici, colegi de muncă sau prieteni virtuali.

Am fost felicitat, lăudat, criticat, certat, luat peste picior, jignit, înjurat. Fiecare din cei ce au interacţionat cu mine mi-au confirmat şi mai tare teoria „ochelarilor culturali“: adică oamenii văd lucrurile prin prisma propriilor percepţii, interpretări, judecăţi de valoare.

Puţini sunt cei care reuşesc să-şi dea jos filtrul „eului“ şi să analizeze detaşat argumente, situaţii sau propuneri. Dimpotrivă, pare că, cu cât omul afirmă că e mai liber, cu atât îşi fixează şi mai bine „ochelarii culturali“ pe nasul propriei personalităţi. Iar asta duce la generarea a milioane de adevăruri proprii care, într-un final, intră în polemică unele cu altele, iar societatea ia forma unui război fiecare cu fiecare. În cele din urmă, libertăţile individuale rup relaţiile sociale, iar individualismul reuşeşte sinucigaşa-i ispită: rămânem singuri, în cel mai fericit caz grupuscule.

Cer iertare tuturor celor care, din diverse motive le-am pricinuit nemulţumiri, sminteli sau prilej de mânie. Deşi pot apela la clişeul că „n-am avut nici cea mai mică intenţie“, realitatea e că intenţia postărilor mele a fost una electorală, de a determina un vot. Lucru nu totalmente evanghelic, pentru că metodele electorale nu sunt totdeauna evanghelice, nu atât prin mecanismul lor intern (construcţia mesajului) cât mai ales prin efectul lor extern (înţelegerea şi interpretarea mesajului). Ori, ştiind asta, înseamnă că deliberat mi-am asumat riscul de a fi provocator, de a aprinde „codrul“ sufletesc al aproapelui, ceea ce, aşa cum spune Sf Iacov, este o greşeală. De aceea Sf. Părinţi ai Bisericii spuneau că nu e om care să vorbească şi să nu greşească.

Rostul preotului nu e să îndemne oamenii la împărţirea în tabere ci, finalmente, să-i „pescuiască“ pe oameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Că oamenii se împart în tabere chiar şi pentru Hristos, e un adevăr. Dar bine este ca preotul să nu provoace ruptura între oameni, ci să explice care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Cred că e o nuanţă care, cel puţin mie, mi s-a descoperit în tot acest joc electoral.

Iar dacă substratul valoric al Referendumului a fost unul care permitea preoţilor o implicare, mă gândesc ce binevenită este decizia Sinodului de a nu permite preoţilor implicarea politică partizană. Ar fi ultima ruptură socială: preotul să-şi dezbine credincioşii pe motive de partid. Hristos n-a fost şi nu poate fi vreodată cap de partid.

Ce urmează? Ceea ce am citit la un confrate, Paul Siladi: „să nu vorbeşti înainte de a fi întrebat, să nu răspunzi înainte de a asculta“.

Vine Postul Mare. Cred că include şi vorbirea de post. Sau postul de vorbire.