Un miracol de... 5 lei

Eram pe la Unirii într-o toamnă frumoasă ce se încăpăţâna să nu lase ploii nicio şansa. Să tot fie vreo 3 ani de atunci. Am intrat într-un magazin de încălţăminte, nici nu mai ştiu dacă voiam ceva anume sau pur şi simplu „scanam” piaţa.

Şi văd o colecţie de cizme înalte, foarte colorate. Nu foarte utile, că nu erau de piele, doar frumoase. Din categoria „aproape pisi”. Deja pusesem ochii pe două nuanţe de albastru şi un galben. După un minut de extaz am redus alegerea între albastru şi turcoaz.

Apoi: „Aaaaa nu poţi să-ţi iei nişte încălţări inutile când dă frigul, doar pentru că sunt frumoase.” - Da, dar sunt albastre şi modelul chiar dacă e înalt, nu e deloc vulgar, mi-am argumentat eu, în conştiinţa mea. Şi că un copil cuminte ce sunt  - de pe vremea când mă finanţau părinţii şi nu voiam să le fac mari cheltuieli  - am plecat din magazin. A doua zi am povestit la toată lumea ce cizme faine am văzut. Până la urmă cineva mi-a spus: du-te şi cumpără-le, dacă ţi-au plăcut! Când ţi se deschide sufletul la ceva, acel ceva e al tău. Uitasem.

Zis şi făcut, după ce-am terminat programul, am mers ţintă la magazin. Eram acum şi cu o prietenă. Aveam geaca la mine, dar după cum spusesem,  era o toamnă frumoasă şi o ţineam pe braţ. Intrăm în magazin, iau cizmele şi mă aşez pe un scaun să le probez. Geanta şi geaca lângă mine. Cizmele turcoaz, perfecte.

Le iau, le plătesc etc, ajung seara acasă. Printre altele observ că nu mai aveam decât un cercel în ureche. Fericirea noii achiziţii s-a mai diminuat un pic de pierderea vechii achiziţii. Am dat să zic că vreau cercelul înapoi, dar m-am oprit: tocmai primisem nişte cizme minunate. Mi-era jenă să mă lamentez. Poate pentru echilibrul general era mai bine aşa. Cred că m-am mai gândit de vreo câteva ori cu jind la acei cercei din care rămăsesem numai cu unul, dar asta era.

Of, ce rău îmi pare!

Trăgea de acum spre primăvară şi într-o dimineaţă, cu puţin timp înainte de a ieşi pe uşă, m-am privit în oglindă, mi-am dat seamă că la ţinuta mea, acei cercei erau potriviţi: m-am dus spre caseta de bijuterii, am deschis-o, am găsit un cercel şi apoi mi-am amintit că pe al doilea nu am să-l mai găsesc vreodată. Of, ce rău îmi pare! am gândit eu cu tot sufletul.

Erau frumoşi, erau amintire, primiţi cadou de la cineva, erau ai mei. Să ne înţelegem: nu cred că valorau mai mult de 5 lei, în bani. Erau din cauciuc negru şi cu nişte spirale albastre desenate, handmade din târgurile pe care le găseşti vara prin Centrul Vechi, prin Vamă, Costineşti sau Sighişoara. Dar erau ai mei. Şi în clipa aia mi-i doream în urechile mele. Pe amândoi! Mi-am promis ca într-o zi să caut unii similari prin târg.  Dar chiar dacă ar fi semănat, n-ar fi fost aceeasi...

Şi am plecat spre birou. Habar n-am ce-am făcut în ziua aceea, gândul mi-a fugit repede la altele. Seara am ajuns acasă şi în timp ce scoteam geaca de blugi să o pun în cuier, mi-am dat seamă că era aceeaşi pe care o aveam şi în ziua când am cumpărat cizmele turcoaz şi-mi pierdusem cercelul.

Ca mânată din altă lume, am băgat mâna în buzunarul interior al hainei. Apoi, cu două degete am scos în cel mai natural mod cu putinţă un cercel mic, de cauciuc, negru cu albastru. Timpul încremenise odată cu rânjetul larg ce s-a ivit pe faţa mea. Deja ştiam că Universul îmi returnase cercelul în mod miraculos. M-am dus totuşi la caseta cu bijuterii să mai verific o dată dacă celălalt cercel era acolo unde îl lăsasem de dimineaţă şi nu mi-l pusesem inconştient în buzunar. Da, era în cutia cu bijuterii. 

Dincolo de legile ştiute

Rânjeam în continuare, acum cu ambii cercei în mână. Am rememorat faza din toamnă, din magazin, când eu probam cizmele cu geaca pusă pe scaun lângă mine. Nu, nicio lege a fizicii terestre nu ar fi dus la căderea cercelului din ureche în buzunar. Şi mai ales nicio lege a fizicii terestre nu ar explica cum un lucru se împlineşte abia atunci când doreşti cu adevărat: în acea zi, de dimineatza, sufletul meu, cochetaria şi alintul îşi doriseră acei cercei.

OK, mulţumesc mult, dar să nu crezi că e de ajuns. Mai vreau multe de la Tine. Şi mai ales nu m-am prins cum de unele lucruri se împlinesc şi altele nu. Care-i mecanismul Miracolului. De ce nu depinde de cantitatea de entuziasm cu care-Ţi cer în mod conştient diverse. Şi de ce pare mai eficientă tăcerea smerită din graniţa inconştientului, care doar speră că ceva va aşeza imposibilul în normalitate. 

Cândva, demult, m-am supărat pe Dumnezeu. Cândva îmi va trece pe deplin. Până atunci însă: „Îndrăzniţi. Eu am biruit Lumea.”