Un Churchill al literelor româneşti: Nicolae Steinhardt
0
Ce este angelismul occidental? Iluzia că binele poate rezista fără o luptă. Cum se prăbuşeşte o civilizaţie? Când începe să confunde toleranţa cu indiferenţa.
A iubit curajul şi a exaltat boieria. Întreaga sa viaţă a fost un omagiu adus aristocraţiei spiritului. Martor la toate ororile secolului XX, monahul de la Rohia şi-a păstrat nealterată, decenii la rândul, prospeţimea intelectuală şi tinereţea sufletească. Îl recitesc în fiecare an şi, de fiecare dată, îi descopăr relevanţa senină sau trista actualitate.
Reîntoarcerea la Nicolae Steinhardt mi se pare obligatorie într-un context politic marcat de-o dublă capcană: fie idolatrizăm Statul birocratic de la Bruxelles şi deciziile manageriale luate de nişte comisari niciodată aleşi de un popor suveran, fie alunecăm într-o retorică păşunistă, prin care ne declarăm simultan excepţionalismul daco-getic şi imaculata obârşie romană. S-ar zice că lui Burebista i-a lipsit doar un Bucifal pentru a face din Dunărea albastră un Nil egiptean şi din micuţa noastră Sulina o ditamai Alexandria...
România are nevoie astăzi de repere autentice pentru un conservatorism luminat. Atributul cultural atribuit odinioară unui Titu Maiorescu sau P.P. Carp a fost confiscat de oligarhii tranziţiei — de către toţi naţional-securiştii nepocăiţi, posesorii banului nemuncit şi ocrotitorii imposturii academice din ultimul sfert de veac. La cealaltă extremă, vom descoperi protocronismul liric, naţionalismul păşunist şi anti-semitismul rezidual al celor care cred, pur şi simplu, că românii aparţin unui Hinterland mitic şi reprezintă Alpha şi Omega istoriei universale. Ambele forme de impostură nu-şi asumă firescul aşezării omului între istorie şi veşnicie.
Nicăieri în opera lui Nicolae Steinhardt nu veţi găsi aceste patologii. El a trăit fertil tensiunea dureroasă şi binecuvântată a intervalului — mişcarea de pendul între natură şi har, între vizibil şi invizibil, între politic şi teologic, între cetatea omului şi cetatea lui Dumnezeu.
De-a lungul întregii sale cariere literare, autorul Jurnalului fericirii a apărat nu doar o pietate privată, ci o ordine legală şi constituţională. În absenţa unor piloni juridici, civilizaţia occidentală nu le-ar fi redat niciodată ardelenilor libertatea, după cum românii exilaţi peste Ocean n-ar fi descoperit prosperitatea.
Viaţa părintelui Nicolae Steinhardt ne arată cum anume poate fi trăit autenticul conservatorism: nu ca un set de convingeri abstracte, nici ca ideologie reactivă la excesele modernităţii, ci mai degrabă ca stil de viaţă aşezat în normalitate. Naturaleţea şi dezinvoltura sunt marca inconfundabilă a personalităţii lui Steinhardt. Discursul său e robust prin asimilarea lecţiilor trecutului, inteligent prin adecvarea la prezent şi profetic datorită raportării lucide la viitor.
Întrebat spre finele anilor 1980 cum vede orizontul începutului de mileniu III, Steinhardt s-a exprimat astfel:
„Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire.
Asta cât priveşte statele. Cât priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase: a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal) ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.”[1]
Ce este angelismul occidental? Iluzia păstrării binelui în absenţa luptei. Cum se produce înrobirea? Prin confundarea toleranţei cu indiferenţa.
Ceea vrea să conserve Nicolae Steinhardt este reflexul protejării propriei incinte, grija pentru patrimoniul moştenit, curăţenia din bătătura casei, gardul drept la cimitirul strămoşilor, rama din poza familiei lărgite — pe scurt, demnitatea tradiţiei şi ecoul posterităţii.
Pentru un teolog familiarizat cu literatura patristică şi dreptul constituţional, libertatea apare drept vocaţie ultimă a omului.
A împiedica tirania politică rămâne un imperativ la fel de important ca afirmarea libertăţii spirituale a persoanei. De ce? Pentru că Dumnezeu însuşi este liber de orice condiţionare exterioară. Nimic nu e necesar: nici creaţia universului, nici facerea lui Adam, nici alegerea lui Israel, nici întruparea lui Mesia. Totul este dar pur, nemeritat şi neprevăzut. Iubirea nu-i pentru Dumnezeu o corvoadă, un „musai” împovărător. Libertatea e atributul suprem al existenţei. De ce atunci, se întreabă Nicolae Steinhardt, nu vedem în libertatea politică (opusă tiraniei), în libertatea cuvântului (opusă bâtei) şi în libertatea economică (opusă monopolului) cea mai mare binecuvântare a civilizaţiei noastre?
Moise şi-a dorit dezlegarea poporului evreu de lanţurile sclaviei egiptene, aşa cum Pavel din Tarsus a conferit o dimensiune universală elecţiunii divine. Părintele Steinhardt apără, deci, o civilizaţie construită pe relaţia de încredere între om şi Dumnezeu — între Cuvântul revelat şi poporul ales. Din această perspectivă teologico-politică, adevărul experienţei umane nu se confundă cu sinceritatea.
Pentru a închega o comunitate trebuie să te adresezi inimii şi minţii. Descoperirea unei formule de echilibru spiritual cere timp. Dacă n-ar fi trecut prin cruzimea războaiele religioase dintre Reformă şi Iluminism, este puţin probabil ca Europa să fi descoperit principiul neutralităţii metafizice a Statului liberal în raport cu cetăţeanul modern. Geniul părinţilor fondatori ai Constituţiei americane s-ar fi exprimat cu întârziere, după anul 1787, iar lumea occidentală ar fi sărăcit sub raport material şi intelectual.
Părintele Nicolae Steinhardt a pledat, aşadar, nu doar pentru virtuţile morale ale Ortodoxiei, ci şi pentru susţinerea politică a ideii de guvern reprezentativ, ferit de abuzuri în virtutea principiului separaţiei puterilor în Stat. A făcut-o ştiind că Iisus a fost primul care a separat Împărăţia Cezarului de Împărăţia Cerurilor. A pledat pentru principiul separaţiei între public şi privat, ştiind că revelaţia iudeo-creştină nu se exprimă teocratic, dar şi că Statul laic există pentru a proteja opţiunea personală a fiecărui individ.
Retorica vie a textelor sale n-a ocolit intransigenţa unor verdicte aspre la adresa tuturor relativiştilor care au negat superioritatea şi prestigiul acestei civilizaţii politice. Pentru Steinhardt, revendicarea drepturilor individuale nu cauţionează favoritismul, obrăznicia sau tupeul, după cum prudenţa — o calitate morală atât de dragă unui Russell Kirk — nu înseamnă niciodată şovăială. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă.
Idealul conservatorului occidental este civilitatea.
Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii pe teritoriul raţionalităţii. Acolo unde revoluţionarii Stângii denunţă şi calomniază, conservatorii recuperează orice insulă de lumină şi generozitate din cultura aproapelui său. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură.
Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte atent mersul istoriei, conservatorul nu decriptează, prematur, comploturi universale. Acolo unde marxiştii practică deconstrucţia şi hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt se lansează, gratuit, într-un exerciţiu de admiraţie. A respins aberaţia uniformizărilor colectiviste, dar şi excesele individualismului. În sfârşit, el s-a ferit de ispita oportunismului clientelar — o tentaţie irezistibilă pentru alţi scriitori ai epocii. Cărţile părintelui Nicolae au apărut într-o cadenţă intimă cu ritmul nevăzut al desăvârşirii sale interioare. Cel mai important volum al operei sale a aşteptat căderea comunismului pentru a vedea lumina tiparului.
Creştinismul părintelui Steinhardt a îmbrăţişat cu patos şi fervoare toate particularităţile Ortodoxiei răsăritene, dar n-a întrerupt dialogul cu arhipelagul vast al unei culturi logocentrice, situată la intersecţia dintre bine, adevăr şi frumos. Fiinţă liturgică şi fire colocvială, Nicolae de la Rohia a fost un pontifex maximus al culturii româneşti — acel ziditor de punţi între lumi necunoscute. Patriotismul lui Steinhardt face loc pentru Mitică şi alte personaje din lumea lui Caragiale, dar şi pentru viziunea tragică şi voievodală a lui Eminescu. Demofil, el s-a ferit de populism. Citindu-i însemnările inspirate de Chesterton, vom descoperi auto-ironia, dimensiunea terapeutică a umorului şi farmecul stoic al bunei dispoziţii.
Dacă Ioan Alexandru a pornit pe drumul către Nicula, Steinhardt a ales pridvorul unei bisericuţe maramureşene. În faţa altarului, el şi-a vindecat rănile sufleteşti şi ignoranţa metafizică. În labirintul bibliotecii, el şi-a ascuţit precizia judecăţii.
Ce-a rezultat? O operă născută din jertfă şi gratuitate. Un om chemat la măreţia unui destin.
[1] Nicolae Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan şi Nicolae Băciuţ, Ed. Polirom, 2015 (întrebarea §191). Cititorul român va descoperi multe nuanţe ale gândirii lui Nicolae Steinhardt într-o monografie grijuliu redactată de profesorul George Ardelanu. Îndatorat cercetării de arhivă, autorul cărţii relevă unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri europene şlefuită de idealul Libertăţii.
Se încarcă comentariile...
