Treimea profană şi Sfânta treime (IV)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actuala structură tripartită a Puterilor Statului – Legislativă, Executivă, Judecătorească- ne sugerează o comparare a ei cu Sfânta Treime, din Religia creştină. Comparaţia merge pe distincţia pe care Mircea Eliade o face între Sacru şi Profan, în cartea cu acelaşi nume. Comparaţia poate fi legitimată şi sociologic, adică de cercetările privind încrederea oamenilor în diverse instituţii.

De ani buni de zile, dar şi mai recent, primul loc este ocupat de Armată, pe locul al doilea venind Biserica, dincolo de specificul ei confesional. Pe ultimele locuri, cu mici variaţii de la un an la altul, stă Parlamentul, relaţia acestuia cu celelalte două Puteri înregistrând o adevărată odisee, una în care Ulise este încă pe drum. Probabil că Ulise, în varianta românească de azi, este în situaţia în care s-a legat de catarg ca să nu se arunce în mare, sub vraja cântecului, dar nu cel al sirenelor, ci al sonorităţii banilor, aceştia fiind „Ochiul dracului” în Religia creştină.  

În Religia creştină, Sfânta Treime este alcătuită din Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, iar cele trei entităţi cereşti se află într-o relaţie cu totul specială. Au fost necesare câteva secole de dispute teologale, pentru a se ajunge la soluţia optimă. Dar, pe această temă, se putea şi se mai  poate cădea şi azi în două erori, numite şi erezii. Una este erezia „monarhiaţionistă”, în care una dintre cele trei entităţi cereşti devine dominantă, celelalte două rămânând subalterne. Opusă ei, este erezia „poliandristă”, în care cele trei entităţi devin autonome, încât unitatea lor, adică însăşi unitatea lui Dumnezeu, este periclitată. Prima erezie echivalează cu o întoarcere la Monoteismul iudaic, în care Iehova este unitar, dar este şi unic, adică singular, dacă nu chiar singuratic, atunci când poporul său nu îl mai ascultă. A doua erezie echivalează cu o întoarcere la Politeism, fie el al elinilor, al romanilor, sau al altor popoare. Teologia creştină a ajuns la o soluţie finală, sau la un corolar, numit şi „Dogma Sfintei Treimi”. Potrivit acestei Dogme, Dumnezeu este doar Unul, dar are trei Ipostaze, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Marele nostru teolog, Dumitru Stăniloae, înlocuieşte cuvântul „ipostaze”, cu „ipostasuri”, cel de al doilea cuvânt sugerând ideea de „persoană”. Deşi, soluţia finală este unitară, sau este aceeaşi, totuşi, în Ortodoxie şi în Catolicism, ea capătă accente care conduc către o fisură, pe care am putea să o numim şi o „rană în corpul creştinismului”. Învăţatul nostru ardelean, Gherontie Cotorea, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, vorbea despre patru puncte de divergenţă între catolici şi ortodocşi, în interpretarea Dogmei Sfintei Treimi, puncte sau articole pe care el le numea „articuluşuri de price”. Filosofia Religiei distinge, în oricare Religie, trei elemente esenţiale: Mitul (deci viziunea, concepţia), Instituţia (adică Biserica, la creştini) şi Ritualurile (înscrise între botez şi prohod). Acum, dacă la nivel de Mit, care este pur spiritual, ortodocşii vorbesc despre „Duhul Sfânt”, la catolici, acesta este numit  „Spiritul Sfânt”. Iar la nivelul ritualului, ortodocşii îşi fac cruce cu mâna de la Dreapta la Stânga, în timp ce catolicii şi-o fac invers, adică de la Stânga la Dreapta. Deci, Stânga şi Dreapta au, mai întâi, o semnificaţie anatomică (două picioare,două mâini, doi ochi, două urechi), dar ele mai au şi alte semnificaţii, între care se înscriu atât cea religioasă, cât şi cea politică. Ne sare în ochi şi numărul trei (3), încât, mergând pe distincţia pe care Mircea Eliade o face între Sacru şi Profan, suntem îndrituiţi şi noi să distingem între Sfânta Treime  şi Treimea Profană.

În ambele variante se deschide o aceeaşi problemă, sau întrebare, privind relaţia optimă dintre unitate şi diversitate, sau, în limbaj filosofic, dintre Unu şi Multiplu. Date fiind diferenţele şi diferendele dintre cele trei mari orientări ale creştinismului (ortodoxă, catolică, protestantă) nu am putea vorbi de o soluţie unitară. Actuala mişcare ecumenistă tinde spre o astfel de soluţie – susţinută şi de Papa Francisc -, soluţie care este rezervată viitorului. Poate fi instructivă aici şi faimoasa polemică dintre teologul Dumitru Stăniloae şi metafizicianul Lucian Blaga. Filosoful are o carte cu titlul „Eonul dogmatic”, în care porneşte chiar de la Dogma Sfintei Treimi, pe care, într-un fel, o reabilitează, invocând chiar argumente ştiinţifice. Principiul complementarităţii, elaborat de către  Niels Bohr, ne spune că lumina are şi un caracter ondulatoriu, dar şi un caracter corpuscular. Dar, gândirea noastră raţională nu poate înţelege cum anume se corelează în interior cele două caractere ale luminii. Legătura interioară a celor două proprietăţi contradictorii rămâne una necunoscută, rămâne un mister. Încât, la scară universală, ceea ce pentru teologul Dumitru Stăniloae este Întreita Fiinţă a lui Dumnezeu, care este doar „Unul”, pentru metafizicianul Lucian Blaga devine „Marele Anonim”. Iar dacă pe cele două planuri universale (teologic şi metafizic) problema rămâne deschisă, sunt puţine şanse ca relaţia dintre Unu şi Multiplu să fie soluţionată optim pe planurile cele terestre, adică ale celor trei Puteri ale statului, în acest caz. Ereziile sunt prezente nu numai în viaţa religioasă, ci şi în viaţa politică, unde ele capătă forma extremismelor, ca abateri de la spectrul ideologiilor clasice, care sunt Stânga, Centrul, Dreapta. Încât, dacă Democraţia, ca regim politic, este un model optim, abaterile de la acest model devin erezii, şi ele sunt două, Dictatura, care merge pe Unul hiperierarhizat, şi Anarhia, care merge pe Multiplul dezorganizat, haotic, risipit .

Începută la nivel tribal, trecând prin faza naţională şi continentală, problema Puterilor, fie ele profane sau sacre, se deschide la nivel planetar. Din această perspectivă, a unui viitor nu prea îndepărtat, actualele Religii monoteiste (creştină, iudaică, mahomedană), văzute la scară planetară,  redevin „politeiste”, alimentând un fel de Neo-politeism, ca să-i zicem aşa. Adică, fiecare Religie are propriul ei Dumnezeu, care este doar Unul, astfel încât monoteismele ajung să fie mai multe. Apoi, ce ne facem cu Nefiinţa, din viziunea lui Budha, respectiv cu versul lui Eminescu „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”!? Ca să nu mai vorbim de Dumnezeul lui Einstein, care, fiind în aparenţă cel mai raţional, este, în esenţa lui ultimă, şi cel mai misterios.

În acelaşi sens, dar pe un alt plan, intră în joc şi Supra-puterile, că este vorba de defuncta URSS – decedată şi reînviată prin Putin, urmaşul lui Rasputin -, sau de restructurata Alianţă Atlantică (NATO). În acest context global, se pare că doar ONU, echivalentul profan al Îngerului păzitor, se străduie să medieze toate conflictele dintre popoare şi naţiuni. Dar, ONU, ca porumbel al păcii, abia acum învaţă să zboare peste „suprafaţa zbârcită” a planetei numită Pământ.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite