1. Că am fi stăpâni peste corpurile noastre şi peste tot ce avem – şi că facem ce vrem cu corpurile şi cu bunurile noastre materiale. Apostolul Pavel ne avertizează în mod explicit că în nici un caz nu suntem stăpânii corpurilor noastre, care sunt „temple ale Duhului Sfânt” (Corintenti 1, 6:19). Iar bogăţia îi este dată omului spre administrare, ea aparţine în fapt lui Dumnezeu; şi Dumnezeu o dă cui voieşte (Facerea 24: 35).

2. Că scopul cel mai înalt al omului pe pământ este să fie întreprinzător, să facă averi şi să construiască imperii. În fapt, Regele Solomon este unul dintre primii care avertizează că această idee este o nebunie. Care este rezultatul împlinirii acestei pofte, pentru Regele Solomon – descrisă în Ecclesiastul 2: 4-10? „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşărtăciune şi vânare de vânt” (Ecclesiastul 2: 17).

3. Că bogăţia şi proprietatea sunt, în sine, rele, iar creştinismul este un marxism avant la letrre care condamnă bogăţia şi-i condamnă pe cei bogaţi. În fapt, există numeroase exemple de oameni bogaţi, de dregători, de prinţi şi de domnitori care devin sfinţi. Aceşti oameni şi-au folosit (şi îşi folosesc) bogăţia pentru a construi case de oaspeţi şi spitale, biserici şi mănăstiri, şi pentru a-i ajuta pe săraci. Şi făceau (şi fac) aceste lucruri în spiritul Evangheliei, nu în spiritul „carităţii” umaniste din zilele noastre. Folosirea bogăţiei şi a proprietăţii în spiritul iubirii de Dumnezeu şi de oameni este mântuitoare.

Aşadar, când facem planuri şi construim imperii, nu e rău să ne amintim şi de vechiul vers al psalmistului: „Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec” (Psalmi 143, 4)

(o meditaţie la pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)