„O femeie normală şi faină, nu făcută din lemn sau alabastru” — a postat o prietenă pe Facebook şi nici nu putea să formuleze mai bine. Dar m-am gîndit la Dna Iohannis încă în autobuz, ascultînd băieţii de la Europa FM cum o laudă. O femeie care nu e modelul României comuniste (ce apariţie tristă şi caracteristică putea fi Elena Ceuşescu în hainele sale teribile, cu ţinuta ei la fel, o femeie-tip a patriarhatului ramolit dar mîndru în care femeia aminteşte de porţia de carne, atîta e de gri şi de uniformizată), nici a României postcomuniste (primele doamne abia dacă se văd, oricum nu rămîn pe retina noastră, femei ale patriarhatului haotic); o femeie care ar putea reprezenta într-adevăr imaginea unei Românii schimbate.

Modestă şi totuşi radiantă, frumoasă prin inteligenţă, Carmen Iohannis nu şi-a dat aere, nu a avut declaraţii cu gust de Corega, nu a lăsat impresia că abia aşteaptă să ne arate cum va fi ea prima doamnă. Nu a fost nici susţinătoare înfocată, nici piţipoancă care îşi flutură diploma.

O femeie independentă, care nu crede că poate împrumuta harul, poziţia şi gloria şi nici nu vrea asta. O femeie modernă, dar fără agresivitatea tipică feminiştilor înfocate. O femeie despre care îţi place să te gîndeşti că ea va fi prima doamnă a ţării tale.

Sincer, cred că sarcina lui Klaus Iohannis e mult prea grea. Va fi între politicieni căliţi pe malul Dîmboviţei, într-o cosa nostra de se sparie gîndul. Doamna Iohannis însă poate deveni o apariţie, o personalitate a normalităţii care nu s-a întîlnit de mult în Capitala ţării, a femeii care nu e obiect, nu e fabrică de copii, nu e ataşul soţului său la apariţiile sociale, ci partenerul lui în viaţă.

Poate că asta e chiar materialul din care e făcut: nici lemnul, nici alabastrul, ci pur şi simplu normalitatea. Sunt curios la textura normalităţii.