Aşadar, putem citi Sfinţii Părinţi şi semnele vremii în acelaşi timp? Ei bine, da! Din cel puţin două motive. În primul rând, respectul faţă de Tradiţia patristică se vede în maniera constructivă de raportare la aceasta, iar nicidecum în încremenirea idolatră. Nu există formă mai improprie de a cinsti pe Sfinţii Părinţi decât refuzul actualizării Evangheliei exact după modelul pe care ei l-au aplicat cu succes în primele secole creştine. Fidelitatea creatoare – aceasta este esenţa unei contextualizări autentice.

În al doilea rând, Sfinţii Părinţi nu au pretins că istoria teologică a comunităţii de credinţă se termină cu ei. Dimpotrivă! S-au perceput pe sine mereu ca făcând parte dintr-un fluviu al Tradiţiei care continuă să curgă până la finele lumii. Altfel spus, fiecare generaţie are datoria, explicit formulată de Mântuitorul, de a propovădui cuvântul vieţii, făcându-l accesibil diferitelor culturi, mentalităţi şi tradiţii nemajusculate, dar nu mai puţin determinante. Aceasta este, concis formulat, misiunea prin excelenţă a Bisericii.

Dialogul dintre Revelaţie şi istorie, imuabil şi muabil, text şi context nu poate fi de aceea oprit artificial la perioada patristică. Conştienţi fiind de propriile noastre slăbiciuni şi limite, dar şi de promisiunea permanentă a sfinţeniei, fiecare este chemat, în locul şi în timpul care îi sunt date, să actualizeze prezenţa lui Dumnezeu prin participarea la Sfintele Taine şi mărturisirea Adevărului. O parte consistentă a unei asemenea actualizări rezidă în aplecarea asupra temelor pe marginea cărora Sfinţii Părinţi nu aveau cum să se pronunţe, nici măcar aluziv sau simbolic.

De la energia atomică la dependenţa electronică şi de la secularizare la experimentele genetice – Biserica este chemată să ofere un răspuns, să aibă o poziţie şi să propună, de ce nu, o soluţie. În contextul actual, marcat de complexitate şi noutate, Sfinţii Părinţi sunt repere obligatorii, dar nu pot substitui propria muncă de reflecţie şi, să o spunem direct, propria noastră responsabilitate. Tentaţia unora de a se refugia în spatele Părinţilor, evitând confruntarea cu istoria, reprezintă de aceea o gravă boală spirituală.

La adăpostul monumentalităţii patristice, aceşti epigoni îşi duc viaţa sub semnul interdicţiei, fricii şi refuzului, obiecţiilor şi formalismelor, subnutriţiei intelectuale şi bigotismului. Pe scurt: al radicalismului transformat în ridicol. Otrăvesc apele Ortodoxiei, alungându-i şi pe cei care ar dori să se adape de la izvoarele ei. Iată de ce, fructificarea trecutului, a moştenirii patristice, nu poate avea loc decât prin valorificarea prezentului. Doar astfel se vădeşte că Hristos „este Acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei 13, 8).