Testosteronul creierului. Despre încăpăţânarea stupidă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am scris de mai multe ori: trăim cu identităţi foarte rigide, şi nu lăsăm lumea să ne influenţeze. Avem idei puţine, dar fixe, şi luptăm să rămînem aşa. La finalul unei discuţii organizate nu de mult despre multiplele identăţi (au participat un scriitor cu rădăcini armeneşti şi unul cu rude maghiare) s-a ridicat un domn şi a pus o întrebare lungă.

Mai tîrziu, scriitorul pe jumătate maghiar mi-a explicat că omul a vrut de fapt să spună că despre cultura română poate vorbi numai un român, făcînd aluzie la acordurile mele nesigure.

Provin dintr-o limbă în care nu e gen, număr şi caz, deci nu de fiecare dată vorbesc româna la perfecţie, ceea ce e cazul şi a multor români, mă gîndesc. Acum, citind articolul Ramonăi Găină mi-a venit în minte din nou asta. Secuii nu ştiu limba română! Dar nici fata mea nu ştie. Rectific: ştie limba străzii, a plimbatului de cîini, a cumpărăturilor, şi nu ştie limba academică pe care o învaţă la şcoală. Există o mentalitate care nici în ruptul capului nu vrea să înţeleagă că pentru un copil maghiar limba română nu e limba lui maternă. Trăim, chiar şi în Cluj, în societăţi paralele — abia dacă pot numi un prieten român cu care mă întîlnesc zi de zi, cu care discut politică sau orice altceva la o cafea. Statul român ar face un bine imens pentru el însuşi dacă ar înţelege că nu cu poezii de Alecsandri şi proze de Slavici o să-i convingă pe copiii maghiari despre frumuseţea limbii române. Nu cred că un român care ar dori să înveţe maghiara ar vrea să înceapă cu Mikszáth.

Dacă cineva spune: dar trăim în România!, nu face decît să recurgă la vocea puterii care oricum şi oriunde şi mereu e antipatică. Secuimea face parte din România (ne-o aminteşte şi acest reportaj), dar e o zonă în care maghiarii aproape că nu au nevoie să vorbească româneşte, şi datorită meciului ideologic dintre cele două naţiuni nici nu se străduiesc.

Sunt aici, exemplu viu. Ştiu româneşte încă de mic copil pentru că am crescut în curtea unui bloc înainte de era Facebook-ului, cînd nimeni nu mai joacă fotbal decît virtual. Am absolvit secţia maghiară-română la Cluj. Traduc din literatura română, scriu în reviste româneşti. Şi tot mai trebuie să ascult temerile electorale ale conducerii oraşului meu faţă cu tablele bilingve. Tot mai trebuie să ascult pe un patriot cum îmi zice, educat, fireşte, unde să mă duc înainte de a vorbi limba asta. Patriot pe care nu cred că l-a convins nici scriitorul cu nume armenesc răspunzînd că Ion Luca a fost grec. Tot mai trebuie să văd ce circ se face în legătură cu meciul România-Ungaria.

De ambele părţi, fireşte. Dar chiar asta vreau să spun: dacă ne încăpăţînăm să vedem problema asta ca pe un meci din care iese învingător cel care spune mai sonor ”trăim în Ungaria!”, ”trăim în România!”, cel care-şi argumentează ”întîietatea” visată sau sperată mai abitir, cel care trăieşte într-o cazarmă a ideologiei mai întinsă, atunci nu vom ajunge nicăieri. Ar trebui să fim mai relaxaţi, mai înţelegători, mai empatici. Testosteronul creierului să-l lăsăm pentru alte ocazii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite